Îți iau palmele încărcate de mii de mângâieri
Și-mi șterg ceața ochilor țipând: “Sunt vie!”
Îmi fac bagajul cu-amintiri, pornesc spre “nicăieri”
Și tot ce iau cu mine sunt gânduri pe hârtie.
Pășesc ușor prin gara iubirilor trecute,
Îmi văd și prinți și zmei ce fug spre trenul lor,
Aud în cor făgăduințe nespuse, dezamăgiri cernute,
Picturi degringolante-mi fură privirea de voyeur.
Pioni în alb și negru mă cer la dans pe tablă,
Tânjesc de mii de vieți după banalul “gri”,
Respir din plin “obscurul”, dar inima-mi e-ntreagă
Și tot mai clar în mine e verbul “a trăi”.
Trec cu pensula apăsat peste chipul tău fad,
Îți pictez ochii-n guașe de lumină și de iubire,
Linii calde de zâmbet și joacă pe buze îți cad
Și tot ce-i inert și anost își vine-n simțire.
Îți modelez din culoare palme cu urme de sân,
Pe pieptul tău zugrăvesc amintirea buclelor mele,
Și în stomac îți vopsesc un roi de fluturi stăpân,
Ce-ți plimbă-n aripi zile și nopți de doruri grele.
Iubesc liniștea pe care o am atunci când sunt cu tine,
Iubesc ritmul în care-mi bate inima, ritmul tău,
Iubesc modul în care te uiți, cu ochii plini, la mine,
Iubesc cum eu sunt fecioară ta și tu Dumnezeul meu.
Iubesc când te ating, din greșeală, noaptea
Și realizez că ești lângă mine și nu visez,
Iubesc că-mi redai zborul dar și captivitatea
Când sunt cu tine cu inima usoar-o-mbratisez.
Iubesc că iubești mâna mea pe pensulă,
Și liniile calde, culorile ce ies din sufletul meu,
Iubesc că în tumultul zilnic tu-mi ești a fericirii insulă
Și doar cu o privire faci să dispară ce e urât și greu.
Iubesc jocul candid de-a suflete pereche,
Iubesc pasiunea cu care mă săruți și sentimentul de bine
Când emoționat îmi șoptești: “`Ești a mea” la ureche,
Îți iubesc integral făptura și tot ce va urma cu tine.
Noi ne flexam ideile în echivocuri perfecte
Tu furi din mine gânduri, eu îți pradez emoții
Fugim de definiții,predicții ș-etichete,
Și ne bazăm seninul pe ironia sorții.
Ne modelăm arhitecturile pe coloane de sărutări timide,
Cu coada ochiului ne privim unul altuia goliciunea
Ne construim zeloși teamă cu teamă ziduri solide
Da-n mintea fiecăruia “Noi doi” atinge perfecțiunea.
Eu îți intrig căutarea inconștientă de “altfel”,
Tu-mi stimulezi fuga continuua după “concret”,
Te-aș inspira-n plămâni și n-aș sufla defel
Mi-aș scrie dorul pe pielea ta,verset după verset.
Dar fiecare molecul-a mea fuge de tine,
Și fiecare soapt-a ta mă rupe-n două,
De contradicții interioarele ni-s pline,
Când ochii tăi-s cu soare la mine-n suflet plouă.
Îmi iau avânt și-mi deschid aripile spre zare,
Desfac pumnii și culeg praf de zâne și magie de-amurg
Pornesc timid în zbor, mă ghidez după Soare
Zâmbesc senină, alintată pe creștet de Demiurg.
Mă joc de-a v-ați-ascunselea cu stelele și Luna,
Cireșii-mbujorati îmi stau drept adăpost,
Și le respir mireasma, și-mi împletesc cununa
Și îmi hrănesc ființa, copilul care-a fost.
Îmi țin respirația și m-arunc în marea de vise,
Mă ia curentul și mă azvârle-n vâltoare
Mulți îngeri m-așteaptă cu brațe deschise
Și-ndata dispare ce-i rană și doare.
Pe pleoapele grele de somn și visare
Îmi șed licurici și-n taină șoptesc,
Mi-aruncă petale de gând și mirare
Și-mi picură-n suflet un dor nebunesc.
Îmi scot din buzunar zâmbind
Privirea jucăușă și ți-o arunc pe sub gene
Și-ți văd verdele ochilor sclipind
Și brațele robuste arborând alene.
Mână în mână ne admitem paradoxul
Suntem războinici și ne jucăm pașnic
Tu, Polul Nord, eu, Polul Sud, la echinocțiu
Zefir dulce de vară iubind un vânt năprasnic.
Deschid norii și privesc cerul.
Oare când se termină “pana cand”?
Îmi vând certul și-ți cumpăr misterul,
Îmi aștern pe buze urme de gând.
Îți ating cu privirea surâsul echivoc
Și-ți pictez cireși-n floare pe buze,
Tu-mi cânți note adagio pe mijloc,
Gustând moalele cu palmele confuze.
Suntem doi orbi rătăcind printre simțuri,
Murim și ne naștem în noi de o mie de ori,
Ne hrănim vidul cu carne și sâmburi
De adevăr, de regret, de extaz și d-erori.
Ne ghicim în palme viețile-apuse,
Ne visam doi războinici în zale de flori,
Ne șoptim pe mutește emoții ascunse,
Ne aprindem și ardem existențe a priori.
Tu te trezești în zori cu libertatea pe buze
Îți săruți fata pe pleoape și îți îmbraci privirea-n ghiață
Ea-și deschide ochii și brațele confuze
Și pipăind eterul așterne-un “buna dimineața”.
Timide și calde-i sunt vorbele virgine
Își trage cearceaful peste coapsele pline
Îmbracă armura peste inima crăpată
Și-ți caută buzele, săruta abandonată..
Schițați câte-un zâmbet cu mii de înțelesuri
Vă beți cafeaua, vorbiți în versuri
Tu știi că ea e-nvesmantata-n plumb
Ea știe că tu vei pleca-n curând.
Doi mesageri ai libertății încorsetați de mii de vieți
Vă plângeți dorurile-n cuburi, cu sute de pereți
Nu v-ați da măștile îndărăt nici preț de o minută
Țineți cu dinții de mândrie, e ultima redută.
Suntem plămădiți din perfecțiune.
Suntem capabili să ne regenerăm fiecare părticică din corp și din minte. Suntem capabili dar, uneori, nu suntem dispuși.
Ne cramponăm de întrebări și ne frământăm zilele cu analize și disecții ale momentelor cheie din viețile noastre.
Intrăm singuri în colivia incertitudinilor și a fricilor, închidem lacătul cu cheia vinovăției și facem pierdută orice speranță de zbor liber, de a privi cerul cu ochii senini, neprofanati de căutături încărcate de ură, furie sau dezamăgire.
Ne dorim să trecem de primele rânduri de “prefață” fără a o lua la goană către “sfârșit”, fără a sorbi dintr-o privire ideile principale ale scenariului nostru, fără a judeca o poveste de la “A fost odată ca niciodată” doar pentru că am dezvoltat intoleranță la aceste două adverbe.
Ne dorim să trăim fiecare poveste ca fiind cea cu final fericit însă acesta în accepțiunea noastră reprezintă lipsa finalului.
Navigăm pe ape tulburi, conduși de frica de a nu fi răniți. Ne ghidează teama de respingere, de trădare, de emoții neîmpărtășite sau neînțelese și astfel ne îndreptăm către tărâmul filofobiei și ne pierdem principala calitate care ne definește ca oameni: capacitatea de a dărui și de a primi iubire.
Cum ne recăpătăm “perfecțiunea emoțională”?
Acceptând ideea că orice fluture și-a început existența ca larva și că a trăit în siguranța coconului exact atât timp cât să-și poată defini puterea și să își arcuiască aripile pentru a lua viața în piept.
Un fluture nu se gândește că existența lui durează o zi.
Un fluture nu-și neagă zborul doar pentru că văzduhul este înțesat de prădători.
Un fluture nu încetează a fi fluture de frica de a nu fi iubit sau de a nu fi admirat.
