Ți-am scris apăsat, cu buzele pe piept,
Nerostitele cuvinte, neplânsele lacrimi,
Cu palmele înfometate de piele și carne
Ți-am citit în Braille negânditele cugetări.
Mi-am clădit cu doruri și patimi mordante
Odaia copilăriei mele în spațiul infinit
Dintre claviculă și urechea ta dreaptă
Și-mi respir sacadat, acolo, anii de căutări.
Între coapsele mele stăpânite de-un tremur ritmic
Îți primesc trecute deziluzii, mistuitoare îndoieli,
Și-ți dezleg cu vise de “noi împreună”
Aripile istovite de atâta zbor în cerc.
Privindu-mă pieziș, cu verzi luceferi vii,
Eliberezi în șoaptă încătușate gânduri:
“Mi-ești dragă, și atât de adânc o știi..
Îți simt în pântec zbor de fluturi rânduri”.
Și-acum frenetic vreau să-ți vărs în clipe
Tumult de fericire , torenți de-aprinse-mbratisari,
Să îți alerg feminitatea-n tine și să o fac să țipe,
Să-ți umplu al gurii secat văzduh de sărutări.
Simțurile îi sunt toate stimulate de prezența lui. Inspiră adânc aer în piept și adulmecă aroma greoaie de fum de țigară amestecat cu mirosul lui. Nu-i poate defini mirosul. Nu e parfum. E ceva ce îl caracterizează doar pe el. Face parte din masculinitatea lui.
Știe că dacă închide acum ochii și se lipește de corpul lui se poate pierde în fercire. Cât de puțin durează fericirea aceasta. Cât de puțin înseamnă cuvântul “fericire”. E ca și cum ai încerca să pictezi un peisaj monocromatic. Îi limitezi înțelesul la unul singur.
Și-a petrecut toată tinerețea țesând o “fericire” din momente. Cârpind și lipind zâmbete și îmbrățișări, premeditand uitarea și negarea finalurilor inevitabile. A petrecut ultimii ani căutând certitudinea. Era convinsă că asta îi va aduce fericirea, fericirea organică, nu cea autosugestionată.
“Niciodata” și “pentru totdeauna” îi erau prieteni dragi, pe care i-a iubit și care au trădat-o în cel mai crud mod posibil. A crezut în tot. Acum crede doar în prezent.
Îi inspiră adânc mirosul și-și lipește capul de pieptul lui. A găsit certitudinea pe care o vânase atât de frenetic de-a lungul anilor.
Certitudinea că fericirea nu este cârpită din momente, că fericirea nu poate fi definită în timp și spațiu. Fericirea este clipa aceasta, în încăperea aceasta, cu bărbatul acesta, simțind mirosul lui amestecat cu fumul de țigară, auzindu-i vocea gravă care îi șoptește cuvinte fără de-nțeles pe fundal de jazz.
Fericirea este totodată sacru și profan, inocent și trivial, zbor și cădere liberă, dragoste și ură.
Zâmbește cu ochii întredeschiși. Este prima oară când nu îi mai este frică de fericire.
Îi inspiră adânc mirosul..Astăzi fericirea miroase a fum și a EL.