Matematica interiorului meu îmi șoptește
Că 0 alături de 1 nu-i doar un cod binar.
Poate fi pueril pentr-un pragmatic, chiar hilar
Însă un 0 se simte mereu, cel puțin 1, când iubește.
Cum axioma nu se demonstrează
Ci se admite ca un adevăr universal,
Așa și sufletele ce-n simțiri vibrează
Pictează-n culori vii, eternul gri banal.
Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.
Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.
Aș vrea să mă întorc pe dos. Pielea să-mi fie carne și oasele să-mi fie protejate de epidermă.
Când zâmbesc, să mi se zărească toți mușchii maxilarului: carne roșie contractată într-un gest delicat și grotesc în același timp.
Și plânsul-mi să devină un fenomen tehnic: lichid conductor de emoții care cascadează reactiv din canalul lacrimar.
Să fiu transparentă.
Criteriile de eligibilitate și atracție ale celorlalți pentru mine să graviteze în jurul a:” mmm,ia uite ce sistem nervos periferic sexy are tipa asta” sau “ce frumos și uniform îi bate inima și cât de armonios îi circulă sângele prin vene”.
Oare dacă mi-aș vedea interiorul aș deveni mai responsabilă cu el? Aș avea mai multă grijă?
Dacă mi-aș putea privi ore în șir, zile de-a rândul, inima, după o despărțire, bătând în ritmuri de tobe africane sau în ritm de ceasornic bătrân, neregulat, fără poftă..oare aș îmbrățișa-o mai strâns în haine de nepăsare și aș proteja-o mai abitir de suferință?
Sau, văzându-i frumusețea organului viu, care pulsează de emoție, care respiră intensitate și circulă învolburatul sânge al îndrăgostitului rănit, aș trimite-o mai des la locul de joacă? Chiar cu riscul de a ajunge pe câmpul de luptă, și de a muri la datorie, ca un soldat loial cauzei sale?
Te-am visat aseară, suflete!Erai divizat în două ființe, doi copii neajutorați, un băiat și o fetiță, Animus și Anima. Eram goală pe dinăuntru pentru că nu te conștientizam.Eram un mort viu ce-și purta zilele în vâltoarea rutinei, într-o superficialitate și ignoranță perpetuă.Mi-am trezit conștiința când în vis a apărut un pericol ce amenința să-ți facă rău: un bătrân misterios cu părul și barba albe și mantie neagră.O figură mai degrabă ascunsă, simbolul necunoscutului și nu al maleficului. Dar cui nu îi este frică de necunoscut? Frica a fost stimulul meu pentru a deschide ochii.Te-am luat la pieptul meu, te-am strâns de mână și am fugit de necunoscut, în necunoscut.Am navigat împreună pe ape tulburi, când tu plângeai eu te strângeam mai tare la pieptul meu, când oboseala te descuraja eu te motivam să pășești înainte.Îmi simțeam fiecare mișcare urmărită din umbră de bătrânul cu mantia neagră. Silueta lui era imaginea constantă ce mi se imprimase pe retină.Și deși frica mi-era străjer, cumva, îmi devenise dragă acea autoritate care mă urmărea din necunoscut, care mă ghida să am grijă de tine, suflete.
În fiecare dintre noi există două părți care ne formează întregul, Animus și Anima.Dacă nu le conștientizăm și nu le îngrijim, nu le creștem și nu le apărăm ele ne pot genera reacții care ne pot provoca suferința, precum copiii care resimt lipsa afecțiunii părinților și plâng până la epuizare, a lor și a părinților. Subconștientul ne oferă indicii pentru a aduce în sfera conștiintei clare aceste părți dihotomizate, pentru a le integra și a împiedica proiecția lor asupra altor persoane. Neconștientizate, Animus și Anima, proiecteza pe ecranele ce ne apar în viață, fie că este vorba de persoane de care ne îndrăgostim sau oameni cu care relaționăm într-un mod platonic, un conglomerat de trăsături dominante ale acestor componente ale Sinelui nostru.Proiecția ne poate produce confuzie și pictarea unor imaginii distorsionate a persoanelor asupra cărora proiectăm acea parte din noi.În final, ne îndrăgostim noi de noi fără a putea cunoaște din start omul de care ne îndrăgostim, ci doar reflexia noastră în El.
Te-am visat aseară, suflete!Eram un întreg ce naviga pe ape tulburi, urmărit din umbră de o siluetă cu mantie neagră.Nu-mi mai era frică..
M-am născut sub un copac tomnatic,
I-am îmbrățișat trunchiul cu palmele vii,
Mi-am hrănit spiritul, în paradisul cromatic,
Și-am căutat sensul iubirii în frunzele mii.
Pe crengile-nghețate mi-am plâns pustiul,
Și m-am legat de trunchiul zgrunțuros,
Când în derivă îmi simțeam eul,
Sau gândurile-mi dansau tumultuos.
Mi-am legănat visele de copil bălai,
Pe mușchii ce-i creșteau la bază,
Și-am ascultat vrăjită istorii din Serai,
Șoptite printre crengi, până la prima rază.
I-am inspirat mireasma dulce-a florilor,
Când inima-mi era o primăvară,
Și-n templul verde-am dat glas rugilor,
Când echivocul îmi era povară.
Am respirat în sinergie ani în șir,
Până ce aripile mi-au crescut,
Și am zburat, lăsând în urmă bir
Întreaga-mi frică de necunoscut.