Christian Schloe – “Love is the key”

love is the key

Iertarea e o plapumă, ce te-ncalzeste în iarna deziluziilor.
De-ți dai o șansă să dizolvi tot ce-ți rănește interiorul
De alchimist devii-n vâltoarea urii, egoului, confuziilor
Aripi de pace-ți cresc pe trup și-ușor-ți vei lua zborul.

De vei privi ca spectator piesa de teatru ce o joci,
Și-ți vei trăi lucid și asumat oric-emoție, bun-ori rea,
De vei zâmbi când oameni mai răniți în față-ți vor închide porți
Un om complet și liber vei deveni și vei atinge fericirea.

Lara Zankoul – “The Noone”

The+noone

Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Inge Prader recreating Gustav Klimt painting

inge prader

Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.

Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.

Prue Stent – “Pink”

Pink_Prue_Stent_15

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Ariko Inaoka – Erna and Hrefna

Inaoka_15

Când ne naștem o facem cu certitudinea că tot ce e în jurul nostru e dragoste. Avem siguranța că nimic nu ne poate face rău și că avem dreptul incontestabil la iubire: a părinților, a altor persoane din jur, a animalelor domestice sau sălbatice. Nu ne este frică de nimic. Suntem pânze albe pe care anticipăm palete de iubire. Asta e ceea ce cunoaștem din pântec.
Apoi intervine corijarea. Invățam condiționarea. Invățam frica, întrezărim pericolul chiar în locurile scăldate de lumină pentru că am învățat de la “cei mari” să fim precauți.
Pe măsură ce înaintăm în ani și în relații, pe drumul când drept când înțesat de obstacole, locul certitudinii faptului că Universul e în esență iubire, este luat de frică.
Frica că nu suntem destul de buni, frica că nu suntem “atât de” speciali încât să merităm să fim iubiți cu adevărat.
Si teama aceasta ascunsă sub haine vechi și pompoase, ca orgoliul sau aroganța, ne face să ne autosabotam dreptul la iubire.
Suntem orbiți de frica de a fi răniți, respinși, minimizați sau dezgoliți până la esență, până la miezul vulnerabilității noastre, acolo unde cea mai mică atingere a unui cuvânt nepotrivit ne poate face să ne contorsionăm de durere.
Si această orbire ne oferă protecție. Ne ducem existența învăluiți în această mantie amăgitoare.
Uneori ea ne apără de răni cauzate de alți orbi ascunși sub mantiile lor de teamă. însă de cele mai multe ori ne lipsește de esența vieții: iubirea.
Oare putem fi atât de derutați de teamă încât să ne proiectăm din start eșecul unei relații?
Putem întâlni persoana perfectă pentru noi însă aflându-ne-n deriva rănilor trecute, cauzate de alte eșecuri proiectate din fașă, să etichetăm din start acea persoană ca pe un potențial agresor al propriului suflet?
Putem chiar îndrăgostiți fiind să vânăm cea mai mică greșeală sau să interpretăm orice gest sau cuvânt ca pe o dovadă incontestabilă că cel apropiat nu merită timpul nostru sau afecțiunea noastră?
Si oare această orbire nu duce la rodajul mecanismelor ce dezvoltă afectivitatea și atașamentul și în final la robotizarea noastră?
Putem să ne inducem singuri succesul sau eșecul unei relații. Realitatea ne-o construim întâi în minte și apoi o proiectăm în ecosistemul în care existăm.Iar realitatea este că viața este fie iubire, fie frică.
Cum spunea o replică dintr-un film frumos și tragic de dragoste: Cap ou pas cap?

Nude by Francis Picabia

Francis Picabia-486367

Indiferența ta mimata-mi făurește cheia,
Ce-nchide-n veșnicie speranța că-ntr-o zi,
în mine o dragoste profundă va trezi femeia
Alchimizand-mi fuga-n verbu-“a iubi”.

Atât de mult e puținul dintre noi,
și-atâta depărtare ne unește,
Atât de singur e cuvântul “doi”
Atât de cert, incertul care ne privește.

Salvador Dali – “Le Miel est Plus Douce que la Sang”

Dali miel sangre

Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.

Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.

Laura Williams Photography

laura williams photography2

Joc de imaginatie.

Mă gândeam într-o zi în care soarele-mi mângâia pleoapele prea obosite de dor dacă..n-ai vrea să fii hotelul meu?
Întotdeauna mi-am dorit ca viața mea să fie o vacanță perpetuuă și să locuiesc într-un hotel.
Să mă trezesc dimineața și bătăile inimii tale să mă întrebe dacă nu vreau micul dejun la pat.
Buzele tale să-mi așeze pe buze aromă de cafea și croissant cu unt, palmele să-mi servească ferm pe coapse fiorii unui duș scoțian, limba ta să-mi deseneze pe sâni un răvaș de “bună dimineața”..
M-aș trezi cu certitudine înainte de a suna alarma, aș întredeschide ochii în camera dintre clavicula ta și bărbie, ți-aș respira cu nesaț parfumul și te-aș privi fascinată până când soarele ar pătrunde pe jumătate prin fereastra ochilor tăi și i-ai deschide și tu. Atunci speriată că e momentul să fac check-out m-aș cuibări mai abitir în așternuturile brațelor tale și te-aș ruga să mai amâni puțin plecarea, chiar cu riscul de a mai plăti o noapte..

Federico Castellon – “The dark figure”

thedarkfigure1938federicocastellon

Aș vrea să mă întorc pe dos. Pielea să-mi fie carne și oasele să-mi fie protejate de epidermă.
Când zâmbesc, să mi se zărească toți mușchii maxilarului: carne roșie contractată într-un gest delicat și grotesc în același timp.
Și plânsul-mi să devină un fenomen tehnic: lichid conductor de emoții care cascadează reactiv din canalul lacrimar.
Să fiu transparentă.
Criteriile de eligibilitate și atracție ale celorlalți pentru mine să graviteze în jurul a:” mmm,ia uite ce sistem nervos periferic sexy are tipa asta” sau “ce frumos și uniform îi bate inima și cât de armonios îi circulă sângele prin vene”.
Oare dacă mi-aș vedea interiorul aș deveni mai responsabilă cu el? Aș avea mai multă grijă?
Dacă mi-aș putea privi ore în șir, zile de-a rândul, inima, după o despărțire, bătând în ritmuri de tobe africane sau în ritm de ceasornic bătrân, neregulat, fără poftă..oare aș îmbrățișa-o mai strâns în haine de nepăsare și aș proteja-o mai abitir de suferință?
Sau, văzându-i frumusețea organului viu, care pulsează de emoție, care respiră intensitate și circulă învolburatul sânge al îndrăgostitului rănit, aș trimite-o mai des la locul de joacă? Chiar cu riscul de a ajunge pe câmpul de luptă, și de a muri la datorie, ca un soldat loial cauzei sale?

Jackson Pollock

jackson pollock2

Mi-e foame.
Mi-e foame de intensitatea creativă care mă introducea într-o transă din care nu puteam ieși decât plătind tributul cuvintelor. Cuvinte care curgeau în cascade într-o ordine dadaistă, pe care mai apoi le aranjam sistematic într-un tablou – oglindă a stărilor mele de moment. Simt neliniștea liniștii dinaintea furtunii. Emisfera mea dreaptă e îmbufnată și pulsează de gânduri. O înșiruire de nonsensuri ce se desfășoară degringolant într-un automatism ce nu poate fi redat pe hârtie. Ce urmează? Este acesta efectul fericirii?O amorțeală plăcută, un văl ușor de anestezic ce se așează peste tot ceea ce nu este încă integrat și/ sau sublimat într-un act creativ, de orice fel? Există oare dependența de detoxifiere prin artă? Sau este actul creativ, în orice formă a sa, un drog? Cu siguranță anxietatea, fără vreun motiv extern palpabil, poate fi un simptom. Am sentimentul că sunt încarcerată într-o cușcă în care m-am condus benevol iar cheia îmi este la îndemână dar parcă nu pot întinde brațul să o apuc. Sunt țintuita în loc de sentimentul de teamă, teama de derizoriu. Planează asupra mea ideea că fericirea e ofertantă dar mă lipsește de insipiratia necesară pentru a ordona gândurile îngropate sub vălul de anestezic. Ele nu pot fi șterse de către altcineva. Pot fi doar acoperite. Forfotesc când în șoaptă, când zgomotos, depinzând de nivelul de oxitocină secretat de creierul meu.
De fapt, cred că pot face o analogie între relația de cuplu și relația pe care o persoană o are cu partea sa creativă și cu exprimarea acestei creativități. Această relație poate fi negată, poate fi pusă pe pauză, poate fi redusă la “a fost odată ca niciodată o poveste frumoasă care s-a încheiat..” însă dorința va exista perpetuu, dorul nu se diminuează oricâte cuie ai încerca să aduni pentru a înlocui această relație cu tine însuți. În fond, orice formă de artă este rezultatul unei negocieri cu tine însuți: oferi, metamorfozezi ceea ce oferi și primești. Și toate acțiunile acestea pornesc de la tine și se finalizează cu tine. Omul, în actul său creativ este veriga terminala a ciclului evolutiv. Și dacă creatorul este veriga terminală atunci creația ce reprezintă? Reziduri sau diamante?…To be continued..