Iertarea e o plapumă, ce te-ncalzeste în iarna deziluziilor.
De-ți dai o șansă să dizolvi tot ce-ți rănește interiorul
De alchimist devii-n vâltoarea urii, egoului, confuziilor
Aripi de pace-ți cresc pe trup și-ușor-ți vei lua zborul.
De vei privi ca spectator piesa de teatru ce o joci,
Și-ți vei trăi lucid și asumat oric-emoție, bun-ori rea,
De vei zâmbi când oameni mai răniți în față-ți vor închide porți
Un om complet și liber vei deveni și vei atinge fericirea.
Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.
Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.
Aș vrea să mă întorc pe dos. Pielea să-mi fie carne și oasele să-mi fie protejate de epidermă.
Când zâmbesc, să mi se zărească toți mușchii maxilarului: carne roșie contractată într-un gest delicat și grotesc în același timp.
Și plânsul-mi să devină un fenomen tehnic: lichid conductor de emoții care cascadează reactiv din canalul lacrimar.
Să fiu transparentă.
Criteriile de eligibilitate și atracție ale celorlalți pentru mine să graviteze în jurul a:” mmm,ia uite ce sistem nervos periferic sexy are tipa asta” sau “ce frumos și uniform îi bate inima și cât de armonios îi circulă sângele prin vene”.
Oare dacă mi-aș vedea interiorul aș deveni mai responsabilă cu el? Aș avea mai multă grijă?
Dacă mi-aș putea privi ore în șir, zile de-a rândul, inima, după o despărțire, bătând în ritmuri de tobe africane sau în ritm de ceasornic bătrân, neregulat, fără poftă..oare aș îmbrățișa-o mai strâns în haine de nepăsare și aș proteja-o mai abitir de suferință?
Sau, văzându-i frumusețea organului viu, care pulsează de emoție, care respiră intensitate și circulă învolburatul sânge al îndrăgostitului rănit, aș trimite-o mai des la locul de joacă? Chiar cu riscul de a ajunge pe câmpul de luptă, și de a muri la datorie, ca un soldat loial cauzei sale?
Îmi întind mâinile jucăușe înspre “ieri”,
Și-n palmele cauș încerc să cuprind,
Senzația de “noi”, cei care am fi putut fi,
Dar flăcările incertului lichefiază
Orice iluzie de carne și oase și păr,
Și le prelinge peste mormanul de resturi,
Din miile de alți “noi” care au pierit,
Alergând inocenți pe câmpul minat
De alte și alte iubiri.
Îmi așez nostalgică palmele pe sânii-mi
Ce dor la golul lăsat de atingerile tale,
Cu buzele-mi arse de vid sorb însetată
Amintirea sărutului ce oprea timpul,
Și coapsele-mi tremurânde încă-ți mai poartă
În porii pielii respirația caldă și sacadată.
Doar ochii-mi deschiși larg sunt pași apăsați
Ce-mi poartă trupul gol de tine, spre “mâine”.
Mi-e goliciunea rană.
De ce îmi dezgropi “de ce-urile” cu tăcerea ta?
De ce îmi șoptești în gânduri incerturi familiare?
De ce-mi torni plumb topit pe-armură za cu za?
De ce-mi porți aripile ceruite tot mai aproape de Soare?
De ce-mi zâmbești cu ochii când inima ți-e-nchisă?
De ce mă plimbi prin vieți demult trăite, deja uitate?
De ce îmi sufli crivat pe flacăra-mi aprinsă?
De ce îmi ești, deopotrivă tortură și voluptate?
Mi-am îmbrăcat naiv, un zâmbet jucăuș
Pe buzele-mi arse de prea multă iarnă,
În păr mi-am prins cochet petale de scoruș,
Și fluturi colorați pe trupu-mi mi se cearnă.
Cu brațele-arborate, văzduhul îl cuprind,
Îi sorb nesățioasa seninul în plămâni,
Și gândurile-mi vii în dans candid se prind,
Sclipiri de nemurire răsar în ochii mei păgâni.
Gând inocent:
Ți-a trecut vreodată prin minte că alchimia săruturilor noastre ar putea declanșa un nou Big Bang?
Că din apropierea buzelor noastre, din sinergia a două energii atât de puternice s-ar putea compune un nou Univers?
Cred că dacă ne concentrăm destul de tare,simultan, dorințele, cred că putem să dăm viață lumii noastre.
Cred că putem să readucem la viață dinozaurii și să facem să crească copacii defrisati din pădurile tropicale doar din scânteia unui gând.
Un gând la unison a doi oameni care se săruta.
Mi-a încolțit o idee în minte: dacă și noi doi suntem zămisliți din gândul la unison a doi oameni care se săruta?
Ți-am capturat în colivia nemuririi noastre
Nerostitele cuvinte, negânditele cugetări,
Și te-am rugat să-mi așezi pe tâmplele pulsânde,
Frânturi cerești de “numai noi” și “esti a mea”.
Încă îmi pulsează.
În podul palmei mi-ai desenat, cu dor, amintirile
Valurilor ce-mbratisau la răsărit nisipul ud, și parcă
Îmi răsună și acum în timpane acorduri vibrante
De “Je ne regrette rien”.
Astăzi începe cu tine.
Pe pleoapele de epiloguri pline-mi așterni, grăbit,
Visul unei seri de vară, cu felinare stinse și grădini suspendate.
Și mă întreb: unde începe realitatea atunci când trăiești
O poveste de iubire cu un magician.
Și unde se termină..?
