Dragoș Burlacu – “The feeling of rain”

Posted on July 31, 2013 by admin

Poem “Mar Adentro” – Ramon Sampedro

Omul care citește norii.

Uneori cerul se acoperă de nori.

Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.

Alergi prin ploaie și frica viscerală de a nu te uda prea tare pune stăpânire pe tine și devii o altă persoană.

Actionezi impulsiv și privești doar înainte.
Pășești cu teamă sau dimpotrivă alergi ca să ajungi mai repede la destinație, fără urme adânci, fără să te uzi leoarcă.

Cauți drumul cel mai sigur și mai ușor.

Identifici căile cele mai “uscate” și îți apeși pașii pe drumurile care ocolesc bălțile, fiind sigur că orice e mai bine și mai puțin dureros decât a călca în apă.

Preferi să mergi în echilibru pe o bordură subțire, ca un acrobat la circ pe o funie șubredă.

E greu să-ți păstrezi echilibrul într-un spațiu mic, însă, te încăpățânezi să eviți cu orice preț semnele ploii.

Gândești impulsiv și acționezi la fel.

Uneori este necesar să renunți la lucruri din drumul tău pentru a-ți recăpăta echilibrul.
Uneori ai regrete gândindu-te că ai fi putut să păstrezi în mână lucrul respectiv și totuși să-ți menții traiectoria dreaptă pe bordura subțire, fără să pășești în apă.

O minte împăcată și o inimă ușoară nu au regrete. Nu se uită înapoi cu furie sau cu frustrare. Se uită cu iubire și cu gratitudine.

Deciziile mari nu sunt niciodată ușoare și necesită o calitate a minții pe care mulți dintre noi se luptă să o dezvolte: pacea.
Pacea cu sine că orice decizie ai lua este cea bună, este cea asumată, este cea care te va duce pe drumul tău, drumul care te va învăța lucruri utile, lucruri irepetabile pe un alt drum ales, lucruri care vor scoate la iveală: Omul din tine.

Faci tot posibilul să alegi drumul uscat și sigur, cel cu consecințele favorabile.

Te gândești rapid la cea mai scurtă rută, la drumul lipsit de implicații pe termen lung.
Asta te impedica să deschizi larg ochii și să încetinești pasul, să simți cum ploaia te curăță, cum fiecare picătură are un efect de panaceu pe rănile tale.

Fiecare ploaie este diferită. Fiecare picătură are încărcătura ei, fiecare nor are învățăturile sale, fiecare tunet are un acord distinct în viețile noastre.

Omul complet este acela care acceptă ploaia și o îmbrățișează, care privește cerul în timp ce picăturile i se preling cu repeziciune pe față și zâmbește.
Omul care deține secretul fericirii este acela care încetinește pasul și citește norii.
Le aude glasul divin și le absoarbe toate învățămintele.

El știe că ploaia aceasta este privilegiul lui. El știe că norii vor trece și cerul va fi din nou senin.

Uneori cerul se acoperă de nori.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.

Ce faci atunci? Te trezești? Alergi ca un smintit prin ploaie sau o integrezi? Devii una cu ea și începi să dansezi?

Gustav Klimt – “Danaë”

Posted on July 25, 2013 by admin

Femeia care naște cuvinte.

Stă în camera semi obscură și se uită lung la pagina albă.

Are inima copleșită de atât de multe emoții, însă nu poate scrie un cuvânt.

E ca un vulcan activ care mocnește mult timp înainte să erupă. Ar vrea să spună atât de multe, dar niciun cuvânt nu i se pare că poate conține starea ei.

Încearcă totuși să o definească.

Primul cuvânt care îi vine în minte: fericire. Clișeu. Bine, trece la următorul și o cascadă de cuvinte îi gravitează degringolant prin căpșor: liniște, împăcare, libertate, beatitudine, echilibru, trezire, serenitate, seninătate, multe cuvinte cu “ate”..Dar NU!

Există un cuvânt pe care l-a învățat în liceu, pe care l-a memorat, pe care l-a ținut ascuns de lume și de ea atât de mult timp, un cuvânt al cărui înțeles i s-a revelat de curând, nu înțelesul explicat de un dicționar, nu termenul sec și gol citit pe undeva ci substanța lui, miezul, gustul, mirosul, textura, sunetul pe care îl produce când îl înțelegi cu adevărat.

Îi e teamă să-l scrie pe foaia albă ca nu cumva să-l profaneze.

Nu vrea să-i minimizeze importanta, nu vrea să îl împartă cu ceilalți de frica de a nu-l pierde.Fie..își face curaj și scrie apăsat cu litere elegante: catharsis.

În timp ce scrie pronunță epifania cu voce tare. De mai multe ori. De atâtea ori încât începe să îi sune ciudat. Catharsis. Ce limbă a zeilor o fi inventat cuvântul acesta care să conțină tot Universul ei de ceva ani încoace?

Zâmbește. Câteodată se surprinde cu niște întrebări puerile. Nu contează. Unele răspunsuri nu necesită întrebări. Doar gratitudine
că există.

Pe foaia albă tronează mândru un singur cuvânt. Un singur cuvânt care întruchipează o viață, o lume, o realitate, o neîncetată căutare, un Om, un Univers.

Ia foaia în mână și o săruta. O așează in dreptul inimii. E ca și cum un singur cuvânt i-ar fi redat libertatea și viața. EA a devenit cuvântul și cuvântul s-a născut din ea.

Iartă-mă că nu am înțeles mai devreme. Te iubesc. Îți mulțumesc.

Alexandrina Hristov – “Lavmitender”

Posted on July 13, 2013 by admin

Femeia/Bărbatul Matryoshka

Ne naștem copii și murim copii.

Ne naștem din iubire (orice formă ar lua ea) și creștem cu iubirea în suflet, dacă avem norocul să fim înconjurați de oameni care să ne hrănească emoțional și care să nu ne taie aripile.

Ne naștem egali: inocenți, visători, talentați, cu sufletul deschis, cu limba descătușată, liberi, profunzi și excepționali.

Ne naștem curajoși. Suntem învățați despre conceptul de frică. Frica ne este inoculată voluntar sau accidental de către părinți, bunici, profesori, prieteni, cunoștințe, societate.
Frica devine: laitmotiv, monedă de schimb, obstacol, stimul, rege și servitor în viețile noastre.

Ne petrecem mare parte din viață căutând piatra filozofală, căutând liniștea interioară și fericirea în cei din jur, în acumularea de obiecte, în împlinirea ambițiilor, în depășirea limitelor, în împiedicarea zborului altuia, în fuga după orice și fuga după nimic.

Devenim din ce în ce mai orbi în dorința noastră de a vedea cât mai clar. Căutăm răspunsuri la întrebări inexistente. Căutăm întrebări acolo unde nu sunt decât răspunsuri.

Ne grăbim să punem etichete, să pictăm în culori reci realitățile proprii, să criticăm fără a da soluții, să împroșcăm cu cerneală colile albe, pentru că e mai simplu decât să scriem primul vers.

Ne ferim de a fi diferiți, ne negăm unicitatea din frica de a nu fi respinși, blamați, arătați cu degetul.
Ne ascundem emoțiile după o cortină, jucăm un teatru ieftin, purtăm măști dictate de societate, de circumstanțe, de ce credem noi că le-ar plăcea altora să fim.

Ne vrem inovatori, trendsetteri și nisați. În orbirea noastră profundă nu realizăm că nișa din care ne luptăm acerb să facem parte e tot o turmă: una mai mică, mai cool și mai periculoasă.
Și în toate turmele prin care ne perindăm viețile, ducem aceeași luptă pentru dreptul la “cochilie” și în general, pentru drepturi pe care le avem de la naștere dar pe care le-am uitat sau la care am renunțat de bună voie.

Fiind plămădiți din același lut, suflați cu aceeași viață, jucăm pe rând roluri de Pygmalion și Galateea.
Toți deținem același răspuns, toți avem acces la fericire.

Unii dintre noi alegem să alergăm după ea, unii merg în pas domol, iar alții, cei mai norocoși, se opresc și privesc cerul, ascultă păsările, simt mirosul de anotimpuri în floare și încep să reînvețe să se joace.

Jocul e primul pas către recuperarea memoriei. Jocul e tratamentul prin care lutul se înmoaie și prin care putem să lepădăm straturi de armuri, și măști, și frici, rând pe rând.

Jucându-ne, ne articulăm emoțiile, ne redescoperim curajul, ne cresc din nou aripile, ne cade cortina și redevenim copii: copii, în corpuri de oameni mari, în corpuri de războinici..

“Baby, viața-i frumoasă!”

John Everett Millais – “Ophelia”

Posted on July 11, 2013 by admin

Femeia care își dorea să zboare.

Privește cerul cu ochii senini și goi. Îl vede altfel decât în alte zile. Îl vede altfel decât în alte vieți.

Clipește des și bătăile genelor par să o trezească din visare. Se simte ușoară, amorțită. E o amorțeală dulce. Nu mai e corpul ei acesta, nu-și mai aparține.

Are doar 25 de ani dar a trăi o mie de vieți. A locuit într-o mie de colivii. A zburat și a căzut de o mie de ori. A iubit, a dezamăgit, a plâns, a ignorat și a fost ignorată, s-a născut și a murit de atâtea ori încât inima ei a îmbătrânit.

A știut de fiecare data cum să renască, cum să îndepărteze ceața densă care i se așeza pe inimă după fiecare dezamăgire. Acum nu mai știe, nu mai vrea, nu mai vrea să știe. A obosit. Trezirea a obosit-o.

S-a trezit treptat, câte puțin în fiecare zi. După ceva timp a început să o doară. O dureau ochii deschiși, o durea privirea renăscută, o durea de fiecare dată când își vedea colivia aurită.

Cu anii colivia s-a mărit. Nu se simțea sufocată decât atunci când începea să zboare și se lovea de gratiile groase. Și pentru că zbura din ce în ce mai rar, uita din ce în ce mai ușor că trăia într-o colivie aurită.

A crezut că iubirea o va salva și că într-o zi va fi liberă. A sperat că EL va veni și îi va reda zborul.

Durerea care a doborât-o s-a născut când i-a zărit prima oară colivia. Nu avea gratiile la fel de groase ca ale ei însă erau dintr-un metal incasabil. Și cum putea el să o elibereze pe ea când își avea propria-i colivie?

Privește cerul cu ochii cu ochii înlăcrimați și plini. Sunt plini de toate viețile trăite. Sunt plini de toate bucuriile zborurilor și regretele căderilor. Se simte ușoară. Plutește în eter. Își vede colivia deschisă. În sfârșit poate să zboare liber.

E prima dată și prima viață și primul început…

Jack Vettriano- “The great poet”

Posted on July 8, 2013 by admin

Femeia care tace.

Simțurile îi sunt toate stimulate de prezența lui. Inspiră adânc aer în piept și adulmecă aroma greoaie de fum de țigară amestecat cu mirosul lui. Nu-i poate defini mirosul. Nu e parfum. E ceva ce îl caracterizează doar pe el. Face parte din masculinitatea lui.

Știe că dacă închide acum ochii și se lipește de corpul lui se poate pierde în fercire. Cât de puțin durează fericirea aceasta. Cât de puțin înseamnă cuvântul “fericire”. E ca și cum ai încerca să pictezi un peisaj monocromatic. Îi limitezi înțelesul la unul singur.

Și-a petrecut toată tinerețea țesând o “fericire” din momente. Cârpind și lipind zâmbete și îmbrățișări, premeditand uitarea și negarea finalurilor inevitabile. A petrecut ultimii ani căutând certitudinea. Era convinsă că asta îi va aduce fericirea, fericirea organică, nu cea autosugestionată.

“Niciodata” și “pentru totdeauna” îi erau prieteni dragi, pe care i-a iubit și care au trădat-o în cel mai crud mod posibil. A crezut în tot. Acum crede doar în prezent.

Îi inspiră adânc mirosul și-și lipește capul de pieptul lui. A găsit certitudinea pe care o vânase atât de frenetic de-a lungul anilor.
Certitudinea că fericirea nu este cârpită din momente, că fericirea nu poate fi definită în timp și spațiu. Fericirea este clipa aceasta, în încăperea aceasta, cu bărbatul acesta, simțind mirosul lui amestecat cu fumul de țigară, auzindu-i vocea gravă care îi șoptește cuvinte fără de-nțeles pe fundal de jazz.

Fericirea este totodată sacru și profan, inocent și trivial, zbor și cădere liberă, dragoste și ură.
Zâmbește cu ochii întredeschiși. Este prima oară când nu îi mai este frică de fericire.
Îi inspiră adânc mirosul..Astăzi fericirea miroase a fum și a EL.

Hans Bellmer- “La poupée”

Posted on July 6, 2013 by admin

Femeia care cerșește emoție.

Are inima frântă.E frântă într-un loc diferit față de ultima dată.Inima ei începe să semene cu o bucată de rocă, o rocă moale, ușor de sfărâmat.

“E doar crăpată pe alocuri”, își spune în gând, zâmbind melancolic în colțul gurii.I se pare atât de familiar acest gând.
A încercat să uite gustul finalului, i-a luat ceva timp să-l ascundă sau să-l amăgească cu noi începuturi fade, cu pasiuni și emoții autosugestionate, cu întâlniri dulci și fructate și puțin înțepătoare..

Degeaba, e doar ea cu ea înăuntrul ei și o simte.
Simte gustul de ars, textura pământoasă de cenușă dulce.De fapt, nici nu-i displace atât de mult.
E nostalgie amestecată cu frică, amestecată cu dorință, amestecată cu nimic.Nimic..asta e de fapt.

Nu știe ce să facă cu fața ei..Dacă ar exista o expresie care să condenseze toate emoțiile care o macină și toate gândurile care îi aleargă prin minte.Dar nu există o față cu o mie de fețe..așa că rămâne împietrită cu privirea pierdută,frică amestecată cu dorință.

Ar vrea să pozeze senzual dar e transparentă.
Ar vrea să schimonosească un zâmbet ademenitor dar ochii o trădează.

Ea știe că ei știu că e un zâmbet fals.Ei știu.O pot vedea așa cum e în realitate:cu mâinile și picioarele frânte, cu aripile sfărâmate, goală..O goliciune care o apasă și o doboară.
Ar vrea să cerșească emoții.Dar nu știe cum.Nu știe sau nu vrea.Atât i-a mai rămas.Demnitatea de a nu cerși.

Ea știe că acesta nu este singurul final.Ea știe că nu este singurul început.
O să-și ridice bucățile sfărâmate.
O să le lipească la loc și o să le șlefuiască iar.

E tânără.E vie.Dar azi e doar o bucată de rocă crăpată.

Zâmbește senzual în colțul gurii.Dar ochii o trădează…

Decât Artă

A fost odată ca niciodată…

Monthly Archives: July 2013