Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.
Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.
Aș vrea să mă întorc pe dos. Pielea să-mi fie carne și oasele să-mi fie protejate de epidermă.
Când zâmbesc, să mi se zărească toți mușchii maxilarului: carne roșie contractată într-un gest delicat și grotesc în același timp.
Și plânsul-mi să devină un fenomen tehnic: lichid conductor de emoții care cascadează reactiv din canalul lacrimar.
Să fiu transparentă.
Criteriile de eligibilitate și atracție ale celorlalți pentru mine să graviteze în jurul a:” mmm,ia uite ce sistem nervos periferic sexy are tipa asta” sau “ce frumos și uniform îi bate inima și cât de armonios îi circulă sângele prin vene”.
Oare dacă mi-aș vedea interiorul aș deveni mai responsabilă cu el? Aș avea mai multă grijă?
Dacă mi-aș putea privi ore în șir, zile de-a rândul, inima, după o despărțire, bătând în ritmuri de tobe africane sau în ritm de ceasornic bătrân, neregulat, fără poftă..oare aș îmbrățișa-o mai strâns în haine de nepăsare și aș proteja-o mai abitir de suferință?
Sau, văzându-i frumusețea organului viu, care pulsează de emoție, care respiră intensitate și circulă învolburatul sânge al îndrăgostitului rănit, aș trimite-o mai des la locul de joacă? Chiar cu riscul de a ajunge pe câmpul de luptă, și de a muri la datorie, ca un soldat loial cauzei sale?
Tu rătăcești printre clipite,
Demult trecute,deja secate
De toată șeva fericirii
Și drumul ți-e necunoscut
Îți cauți nordul.
Eu sunt un mușchi bătrân,
Crescut de veacuri pe-un copac
Și-aștept cu fremătare-n verdele
Meului meu,mai adânc decât adâncul
Să-mi ceri ghidare către nord.
Sunt un magnet și-am căutat
De secole o frunză rară
Care să nu se veștejească,
Și-n verde am crescut,
Așteptându-te, să-ți arăt nordul.
Sunt o busolă veche,ruginită
Și-mi spăl rugina-n speranță,
Îmi lustruiesc acul în așteptare,
Îmi plămădesc scenarii victorioase
Cu mine-n mâna ta,indicând nordul.
Copil de zână – Poezie pentru Mama
Îmi iau avânt și-mi deschid aripile spre zare,
Desfac pumnii și culeg praf de zâne și magie de-amurg
Pornesc timid în zbor, mă ghidez după Soare
Zâmbesc senină, alintată pe creștet de Demiurg.
Mă joc de-a v-ați-ascunselea cu stelele și Luna,
Cireșii-mbujorati îmi stau drept adăpost,
Și le respir mireasma, și-mi împletesc cununa
Și îmi hrănesc ființa, copilul care-a fost.
Îmi țin respirația și m-arunc în marea de vise,
Mă ia curentul și mă azvârle-n vâltoare
Mulți îngeri m-așteaptă cu brațe deschise
Și-ndata dispare ce-i rană și doare.
Pe pleoapele grele de somn și visare
Îmi șed licurici și-n taină șoptesc,
Mi-aruncă petale de gând și mirare
Și-mi picură-n suflet un dor nebunesc.
Femeia cu fereastra intredeschisa.
Tu te trezești în zori cu libertatea pe buze
Îți săruți fata pe pleoape și îți îmbraci privirea-n ghiață
Ea-și deschide ochii și brațele confuze
Și pipăind eterul așterne-un “buna dimineața”.
Timide și calde-i sunt vorbele virgine
Își trage cearceaful peste coapsele pline
Îmbracă armura peste inima crăpată
Și-ți caută buzele, săruta abandonată..
Schițați câte-un zâmbet cu mii de înțelesuri
Vă beți cafeaua, vorbiți în versuri
Tu știi că ea e-nvesmantata-n plumb
Ea știe că tu vei pleca-n curând.
Doi mesageri ai libertății încorsetați de mii de vieți
Vă plângeți dorurile-n cuburi, cu sute de pereți
Nu v-ați da măștile îndărăt nici preț de o minută
Țineți cu dinții de mândrie, e ultima redută.
Femeia care naște cuvinte.
Stă în camera semi obscură și se uită lung la pagina albă.
Are inima copleșită de atât de multe emoții, însă nu poate scrie un cuvânt.
E ca un vulcan activ care mocnește mult timp înainte să erupă. Ar vrea să spună atât de multe, dar niciun cuvânt nu i se pare că poate conține starea ei.
Încearcă totuși să o definească.
Primul cuvânt care îi vine în minte: fericire. Clișeu. Bine, trece la următorul și o cascadă de cuvinte îi gravitează degringolant prin căpșor: liniște, împăcare, libertate, beatitudine, echilibru, trezire, serenitate, seninătate, multe cuvinte cu “ate”..Dar NU!
Există un cuvânt pe care l-a învățat în liceu, pe care l-a memorat, pe care l-a ținut ascuns de lume și de ea atât de mult timp, un cuvânt al cărui înțeles i s-a revelat de curând, nu înțelesul explicat de un dicționar, nu termenul sec și gol citit pe undeva ci substanța lui, miezul, gustul, mirosul, textura, sunetul pe care îl produce când îl înțelegi cu adevărat.
Îi e teamă să-l scrie pe foaia albă ca nu cumva să-l profaneze.
Nu vrea să-i minimizeze importanta, nu vrea să îl împartă cu ceilalți de frica de a nu-l pierde.Fie..își face curaj și scrie apăsat cu litere elegante: catharsis.
În timp ce scrie pronunță epifania cu voce tare. De mai multe ori. De atâtea ori încât începe să îi sune ciudat. Catharsis. Ce limbă a zeilor o fi inventat cuvântul acesta care să conțină tot Universul ei de ceva ani încoace?
Zâmbește. Câteodată se surprinde cu niște întrebări puerile. Nu contează. Unele răspunsuri nu necesită întrebări. Doar gratitudine
că există.
Pe foaia albă tronează mândru un singur cuvânt. Un singur cuvânt care întruchipează o viață, o lume, o realitate, o neîncetată căutare, un Om, un Univers.
Ia foaia în mână și o săruta. O așează in dreptul inimii. E ca și cum un singur cuvânt i-ar fi redat libertatea și viața. EA a devenit cuvântul și cuvântul s-a născut din ea.
Iartă-mă că nu am înțeles mai devreme. Te iubesc. Îți mulțumesc.