Jarek Puczel – “Lovers”

Lovers-Jarek Puczel

Privesc pe fereastra timpului
Răsăritul spart în zeci de amintiri,
Și alternanța luminii cu întunericul
Îmi umezește ochii. Si pleoapele
Obosite de lupta viselor dintâi,
Caută alinarea degetelor tale.
Însă fantasmele atingerilor pier
Odată cu ridicarea zorilor,
Și inima zgâriat-așteaptă,
Și cheamă ritmic, cu fiecare bătaie
Amurgul eliberator, în care-mi pregătesc metodic
Proiecția aceleiași pelicule,un scurt metraj
Cu două suflete încătușate,căutând cu frenezie
Unul în altul,
Căutându-se.

“Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla in launtrul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi curpins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu.” – Milan Kundera

Michael Maier – “Inside the soul the horizons are touching”

michael-maier-1-fantasy-emotions-grief-contemporary-art-post-surrealism

Cu pumnul plin de monezi de “tu ești”
Îți cumpăr întrebările fără răspuns
Le dau la schimb pe pene vii, de pasărea Pheonix,
Din care-ți făuresc cu trudă aripile
Pentru zborul dintâi.
Ia-ți avânt!

Nu-ți fie teamă!
Soarele ne e prieten,
Ceara e trainică și Icar,
Doar o legendă..
Zboară sus!Atinge norii!
Joacă-te ascunselea cu pescărușii.
Dar întoarce-te la mine!
Vreau să te-nvat să pășești mână-n mână.
Tot printre nori..

Ravshaniya – “Lovers”

ravshaniya

sursa foto:
http://webcultura.ro/

Da-mi drumul!Un strigăt mut,
Îl țip din adâncul plămânilor,
Din cotlonul cel mai ascuns,
Din toată ființa mea,
Din toate existențele trecute
Din toate experiențele a priori.
Renunță la mine!Nu-s decât o coajă,
O bucată de plumb legată de o funie
Ce-ți ține gleznele-mpreunate
Când zbuciumat încerci să înoți
Prin mlaștina amintirilor vii,
Un pâlc de nori gri, ce-ți plutesc
Prin cerul viselor cu “doi”,
Prin vârfuri utopice de munte
Cucerite cu tălpile goale.
Întinde-ți aripile și zboară!
Nu te uita-napoi cu regret!
Tu nu vezi că stă să răsară?
Nu te orbește roșul?
Fugi de lângă mine!
Nu-s decât o temniță vie,
Mucegaiul și pereții uzi
Mi-s prieteni și dușmani deopotrivă.
Desprinde-te de mine!
Desprinde-te cât mai e zi!
Desprinde-te cât mai ai voce!

Rafał Olbiński – “Lucia”

Rafal Olbinski

Adie a resemnare printre buclele ei blonde,
Pleoapele-i întredeschise încă poartă semne de reverie,
Pe buzele-i umezite de dor i se nasc fragile silabe:
“Poa-te”,cuvântul suprem format din uniunea a două contrarii:
Mintea și inima ei.

Ochii-i lucesc ca două oglinzi în care se reflectă
Frânturi de gânduri negate și iluzii șoptite,
Iar gâtul ei gingaș, e martorul nopților nedormite,
Zbucium și inimă pulsanda aproape să-i iasă din piept..
E toată un dor.

Palmele i se unesc și limba i se descătușează, aprinsă
Într-un verset în care sacrul și profanul își pierd sensul.
Își cântă-n taină nopți de dragoste și zori în doi
Și printre genele-i grele se sparg valurile mării,
La răsărit.

Odilon Redon – “Figure”

Odilon Redon -figure

Tu rătăcești printre clipite,
Demult trecute,deja secate
De toată șeva fericirii
Și drumul ți-e necunoscut
Îți cauți nordul.

Eu sunt un mușchi bătrân,
Crescut de veacuri pe-un copac
Și-aștept cu fremătare-n verdele
Meului meu,mai adânc decât adâncul
Să-mi ceri ghidare către nord.

Sunt un magnet și-am căutat
De secole o frunză rară
Care să nu se veștejească,
Și-n verde am crescut,
Așteptându-te, să-ți arăt nordul.

Sunt o busolă veche,ruginită
Și-mi spăl rugina-n speranță,
Îmi lustruiesc acul în așteptare,
Îmi plămădesc scenarii victorioase
Cu mine-n mâna ta,indicând nordul.

Felicia Simion – “Words we forget to say”

word we forget to say-felicia simion

http://www.feliciasimionphotography.com/

Sunt o pădure fără de viață
Sunt o fântână secată din deșert,
Sunt marea Moartă nedescoperită încă.
Am buzele cusute și cordul zgâriat.

Aș vrea să strig, să scot cel mai aprig țipat
Să-ți deschizi gura după aer și să țip în tine.
Să ți întru-n sânge și-n gânduri
Ca un parazit care marchează
Teritoriul gazdei.
Vreau să locuiesc în tine.

Vreau să-ți respir aerul,
Vreau să-ți deschid ochii,
Vreau să-ți ciulesc urechile,
Vreau să-ți tremur de frig,
Vreau să-ți bat tare în piept,
Vreau să-ți pășesc pașii,
Vreau să-ți plâng lacrimile
Și să-ți zâmbesc zâmbetele,
Vreau să-ți gândesc gândurile
Și să-ți dorm somnul de prânz,
Vreau să-ți simt zbuciumul
Și golul din stomac
Când te îndrăgostești.
Vreau să-ți visez visele și
Dorul să ți-l trăiesc cu intensitate.

Vreau să îți întru-n sânge,
Vreau să ne unim carnea și
Oasele să ni se lipească unele de altele
Ca și cum ar fi fost așa, de la geneză.
Vreau să-ți decojesc miezul,
Să-l dezbrac de membrană,
Și să-l alătur fructului meu
Și astfel, să ne altoim existențele efemere
Până când niciunul dintre noi nu va mai rodi.

Brooke Shaden – “The path of lost souls”

the path of lost souls

Plouă cu picuri mari de melancolie
În deșertul interior, bătut de furtuni.
Pași necunoscuți îmi sună ritmic, în urechi,
Gândurile-mi dansează într-o tornadă nimicitoare.
Și amețesc în zbor.

Îmi simt umerii grei sub grindina trecutului.
Când a devenit “ieri-ul” atât de “azi”?
Pe retină mi se suprapun imagini la indigo,
Cu chipuri diferite dar discursuri similare.
Eu sunt laitmotivul.

Și cer și pământ se amestecă sub picuri,
Ca-ntr-o pictură în acuarelă udată-n prea mult,
Și “prea multul” mă sufocă și tânjesc rapace
După “prea puținul” care să mă echilibreze,
In căutările mele.

Rosie Hardy – “Self portrait”

rosie hardy

Îmi dansez anii printre stâlpi la indigo
Sunt modelați din ceriu, suflați cu oțel,
Cu miezul moale, crud și sângerând
Îmi ridică pe umerii lor arhitectura
Eului meu.

Se înmoaie ușor când soarele-i puternic,
Ruginesc în timp, bătuți de ploi și ninsori,
Le cresc mușchi și mucegai mărunt se depune
Începând de la bază, ajungând până-n miezul
Subconștientului lor.

Curg zile, luni și ani de simbioză până când
Conviețuirea începe să roadă coaja ființei mele
Rugina îmi săpa în măruntaie, mușchiul mă sufocă,
Mucegaiul îmi învăluie treptat sufletul în toxicitate
Și mă sting.

C-un ultim suflu îmi întind aripile îngreunate și zbor
Privesc către pământ, un Stonehenge mediocru
Cu stâlpi în ruine și zidurile eului meu în degradare
Șoptesc fără vlagă:”doar un cutremur mă poate salva”.
Și zidurile mi se zguduie.