Femeia/Bărbatul Matryoshka

Ne naștem copii și murim copii.

Ne naștem din iubire (orice formă ar lua ea) și creștem cu iubirea în suflet, dacă avem norocul să fim înconjurați de oameni care să ne hrănească emoțional și care să nu ne taie aripile.

Ne naștem egali: inocenți, visători, talentați, cu sufletul deschis, cu limba descătușată, liberi, profunzi și excepționali.

Ne naștem curajoși. Suntem învățați despre conceptul de frică. Frica ne este inoculată voluntar sau accidental de către părinți, bunici, profesori, prieteni, cunoștințe, societate.
Frica devine: laitmotiv, monedă de schimb, obstacol, stimul, rege și servitor în viețile noastre.

Ne petrecem mare parte din viață căutând piatra filozofală, căutând liniștea interioară și fericirea în cei din jur, în acumularea de obiecte, în împlinirea ambițiilor, în depășirea limitelor, în împiedicarea zborului altuia, în fuga după orice și fuga după nimic.

Devenim din ce în ce mai orbi în dorința noastră de a vedea cât mai clar. Căutăm răspunsuri la întrebări inexistente. Căutăm întrebări acolo unde nu sunt decât răspunsuri.

Ne grăbim să punem etichete, să pictăm în culori reci realitățile proprii, să criticăm fără a da soluții, să împroșcăm cu cerneală colile albe, pentru că e mai simplu decât să scriem primul vers.

Ne ferim de a fi diferiți, ne negăm unicitatea din frica de a nu fi respinși, blamați, arătați cu degetul.
Ne ascundem emoțiile după o cortină, jucăm un teatru ieftin, purtăm măști dictate de societate, de circumstanțe, de ce credem noi că le-ar plăcea altora să fim.

Ne vrem inovatori, trendsetteri și nisați. În orbirea noastră profundă nu realizăm că nișa din care ne luptăm acerb să facem parte e tot o turmă: una mai mică, mai cool și mai periculoasă.
Și în toate turmele prin care ne perindăm viețile, ducem aceeași luptă pentru dreptul la “cochilie” și în general, pentru drepturi pe care le avem de la naștere dar pe care le-am uitat sau la care am renunțat de bună voie.

Fiind plămădiți din același lut, suflați cu aceeași viață, jucăm pe rând roluri de Pygmalion și Galateea.
Toți deținem același răspuns, toți avem acces la fericire.

Unii dintre noi alegem să alergăm după ea, unii merg în pas domol, iar alții, cei mai norocoși, se opresc și privesc cerul, ascultă păsările, simt mirosul de anotimpuri în floare și încep să reînvețe să se joace.

Jocul e primul pas către recuperarea memoriei. Jocul e tratamentul prin care lutul se înmoaie și prin care putem să lepădăm straturi de armuri, și măști, și frici, rând pe rând.

Jucându-ne, ne articulăm emoțiile, ne redescoperim curajul, ne cresc din nou aripile, ne cade cortina și redevenim copii: copii, în corpuri de oameni mari, în corpuri de războinici..

“Baby, viața-i frumoasă!”