Adrian Ghenie – “Self portrait”

adrian ghenie self portrait

De-aș putea să-ți îndepărtez coaja,
Să ajung la miezul eului tău luminos,
Fără să rup din tine carne și piele,
Fără să mă doară că sângerezi,
Fără să mă orbească viscolul din tine.
De m-ai lăsa să intru..
De-aș putea să-ți curăț inima de deziluzii,
Să șterg praful de pe rafturile cu iubire,
Să spăl pereții mânjiți de respingere și ego,
Să rup pânzele de “ce-ar fi fost”
Care-ți sufocă respirația noaptea,
Să-ți mătur din minte negura disperării,
Să-ți deschid larg fereastra către primăvara din tine,
M-aș trezi când crapă de ziuă să te ajut
Să găsești cheia, să-ți descatusezi razele.

Jarek Puczel – “Lovers”

Lovers-Jarek Puczel

Privesc pe fereastra timpului
Răsăritul spart în zeci de amintiri,
Și alternanța luminii cu întunericul
Îmi umezește ochii. Si pleoapele
Obosite de lupta viselor dintâi,
Caută alinarea degetelor tale.
Însă fantasmele atingerilor pier
Odată cu ridicarea zorilor,
Și inima zgâriat-așteaptă,
Și cheamă ritmic, cu fiecare bătaie
Amurgul eliberator, în care-mi pregătesc metodic
Proiecția aceleiași pelicule,un scurt metraj
Cu două suflete încătușate,căutând cu frenezie
Unul în altul,
Căutându-se.

“Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla in launtrul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi curpins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu.” – Milan Kundera

Rafał Olbiński – “Lucia”

Rafal Olbinski

Adie a resemnare printre buclele ei blonde,
Pleoapele-i întredeschise încă poartă semne de reverie,
Pe buzele-i umezite de dor i se nasc fragile silabe:
“Poa-te”,cuvântul suprem format din uniunea a două contrarii:
Mintea și inima ei.

Ochii-i lucesc ca două oglinzi în care se reflectă
Frânturi de gânduri negate și iluzii șoptite,
Iar gâtul ei gingaș, e martorul nopților nedormite,
Zbucium și inimă pulsanda aproape să-i iasă din piept..
E toată un dor.

Palmele i se unesc și limba i se descătușează, aprinsă
Într-un verset în care sacrul și profanul își pierd sensul.
Își cântă-n taină nopți de dragoste și zori în doi
Și printre genele-i grele se sparg valurile mării,
La răsărit.

Odilon Redon – “Figure”

Odilon Redon -figure

Tu rătăcești printre clipite,
Demult trecute,deja secate
De toată șeva fericirii
Și drumul ți-e necunoscut
Îți cauți nordul.

Eu sunt un mușchi bătrân,
Crescut de veacuri pe-un copac
Și-aștept cu fremătare-n verdele
Meului meu,mai adânc decât adâncul
Să-mi ceri ghidare către nord.

Sunt un magnet și-am căutat
De secole o frunză rară
Care să nu se veștejească,
Și-n verde am crescut,
Așteptându-te, să-ți arăt nordul.

Sunt o busolă veche,ruginită
Și-mi spăl rugina-n speranță,
Îmi lustruiesc acul în așteptare,
Îmi plămădesc scenarii victorioase
Cu mine-n mâna ta,indicând nordul.

Cristian Scutaru – Fara titlu

cristian scutaru - untitled

https://www.facebook.com/AtelierCristianScutaru

Îmi simt gândurile pulsând ritmic,
În subconștientul meu înnorat.
Tunete și fulgere se coboară-nspre tâmple,
Și-n ropote allegro îmi plouă picuri de întrebări în minte:
Picuri de lame ascuțite, ce cad în rafale usturătoare.

Și un cuțit ruginit simt că se strecoară,
Cu minuțiozitate microscopică, tot mai adânc,
Chiar în spărtura hainei mele de zale, sub sânul stâng,
Și se răsucește ca-ntr-un dans al dervisilor:
Fără oprire, din ce în ce mai rapid, nebunesc, amețitor.

Și membrele mi-s moi și slabe. Și cad în genunchi.
Îmi târăsc speranța sângerândă în odaia a ceea ce am fi putut fi.
Îi cos rana adâncă,o pansez cu grijă și o așez în mine,
În colțul cel mai ferit de lumină, în vidul vidului, aproape de nimic.
Încă mai suflă, încă există speranță pentru speranță.Încă sunt.

Oskar Kokoschka – “The Bride of the wind”

bride-of-the-wind-1914-oscar kokoscha

Îmi întind mâinile jucăușe înspre “ieri”,
Și-n palmele cauș încerc să cuprind,
Senzația de “noi”, cei care am fi putut fi,
Dar flăcările incertului lichefiază
Orice iluzie de carne și oase și păr,
Și le prelinge peste mormanul de resturi,
Din miile de alți “noi” care au pierit,
Alergând inocenți pe câmpul minat
De alte și alte iubiri.

Îmi așez nostalgică palmele pe sânii-mi
Ce dor la golul lăsat de atingerile tale,
Cu buzele-mi arse de vid sorb însetată
Amintirea sărutului ce oprea timpul,
Și coapsele-mi tremurânde încă-ți mai poartă
În porii pielii respirația caldă și sacadată.
Doar ochii-mi deschiși larg sunt pași apăsați
Ce-mi poartă trupul gol de tine, spre “mâine”.
Mi-e goliciunea rană.

Dominic-Petru Virtosu – “Fly with guilt”

fly with guilt- Dominic Virtosu

http://www.dominicvirtosu.ro/

https://www.facebook.com/dominicvirtosu

Visul lui Pygmalion

Închid ochii și prin fața-mi se perindă,
Fluturii zilei de ieri ce-mi zboară
Pe aripi de vise, imagini degringolante
Cu unicorni în flăcări și delfini eșuați.

În rame de reverie, alerg printre blocuri
Ce-ncep în nori și se înaltă spre “mâine”,
Și prin ferestrele deschise zăresc, în oglinzi,
Reflexia eului meu rătăcit în Dante’s inferno.

În spatele meu merg străjeri, aliniați,
Cu armurile ruginite de lupte, încă vii,
Îi strig într-un țipat surd, le spun pe nume:
Frică, vinovăție, abandon, rușine.Iar și iar.

Își schimonosesc chipurile într-o grimasă, la unison.
Soarele din ochii mei le topește armurile, za cu za,
Zâmbetul meu le alchimizeaza trupurile descompuse
Într-o pudră de lut din care-mi clădesc, cu rabdare,
O nouă Galateea.