Curge drum incert sub al tău pas,
Ochii-mi plânși îți șoptesc “bun rămas”.
Mi-ai fost deopotrivă durere și-alinare,
Pe aripi de nori și cer zburat-am în visare.
Ca un Icar nătâng mi-am întins aripile spre Soare,
Și ceara iluziilor mele de-ndata s-a topit,
Chingi ruginite de temeri sordide m-au prins în strânsoare,
Și-n zbaterea mută și oarbă “noi doi” a murit.
Îți iau palmele încărcate de mii de mângâieri
Și-mi șterg ceața ochilor țipând: “Sunt vie!”
Îmi fac bagajul cu-amintiri, pornesc spre “nicăieri”
Și tot ce iau cu mine sunt gânduri pe hârtie.
Pășesc ușor prin gara iubirilor trecute,
Îmi văd și prinți și zmei ce fug spre trenul lor,
Aud în cor făgăduințe nespuse, dezamăgiri cernute,
Picturi degringolante-mi fură privirea de voyeur.
Pioni în alb și negru mă cer la dans pe tablă,
Tânjesc de mii de vieți după banalul “gri”,
Respir din plin “obscurul”, dar inima-mi e-ntreagă
Și tot mai clar în mine e verbul “a trăi”.
Trec cu pensula apăsat peste chipul tău fad,
Îți pictez ochii-n guașe de lumină și de iubire,
Linii calde de zâmbet și joacă pe buze îți cad
Și tot ce-i inert și anost își vine-n simțire.
Îți modelez din culoare palme cu urme de sân,
Pe pieptul tău zugrăvesc amintirea buclelor mele,
Și în stomac îți vopsesc un roi de fluturi stăpân,
Ce-ți plimbă-n aripi zile și nopți de doruri grele.
Mi-am învelit inima-ntr-o pojghiță subțire de teamă,
E absurdul firescului după durere, nu mă lua-n seamă,
Tu sufocă-mă cu sărutări apăsate și vise de doi,
Și ai să vezi cum se topește de-ndată pojghița dintre noi.
Acoperă-mi gândurile de-ndoială cu mângâieri nocturne,
Redesenează-mi ferm linia vieții pe vechile urme,
Șoptește-mi în somn acorduri de drag și de dor,
Hrănește-mi foamea.Prin tine, vreau să renasc și să mor.
Cioplește-mi cu pofta din ochii tăi verzi o oglindă,
Vreau să-mi reflect în ea feminitatea arzândă,
Cu buzele tale calde vindecă gura mea oarbă
Și palmele-ți ude de patimă făptura mea s-o soarbă.
Femeia “larvă” vs. femeia “fluture”
Suntem plămădiți din perfecțiune.
Suntem capabili să ne regenerăm fiecare părticică din corp și din minte. Suntem capabili dar, uneori, nu suntem dispuși.
Ne cramponăm de întrebări și ne frământăm zilele cu analize și disecții ale momentelor cheie din viețile noastre.
Intrăm singuri în colivia incertitudinilor și a fricilor, închidem lacătul cu cheia vinovăției și facem pierdută orice speranță de zbor liber, de a privi cerul cu ochii senini, neprofanati de căutături încărcate de ură, furie sau dezamăgire.
Ne dorim să trecem de primele rânduri de “prefață” fără a o lua la goană către “sfârșit”, fără a sorbi dintr-o privire ideile principale ale scenariului nostru, fără a judeca o poveste de la “A fost odată ca niciodată” doar pentru că am dezvoltat intoleranță la aceste două adverbe.
Ne dorim să trăim fiecare poveste ca fiind cea cu final fericit însă acesta în accepțiunea noastră reprezintă lipsa finalului.
Navigăm pe ape tulburi, conduși de frica de a nu fi răniți. Ne ghidează teama de respingere, de trădare, de emoții neîmpărtășite sau neînțelese și astfel ne îndreptăm către tărâmul filofobiei și ne pierdem principala calitate care ne definește ca oameni: capacitatea de a dărui și de a primi iubire.
Cum ne recăpătăm “perfecțiunea emoțională”?
Acceptând ideea că orice fluture și-a început existența ca larva și că a trăit în siguranța coconului exact atât timp cât să-și poată defini puterea și să își arcuiască aripile pentru a lua viața în piept.
Un fluture nu se gândește că existența lui durează o zi.
Un fluture nu-și neagă zborul doar pentru că văzduhul este înțesat de prădători.
Un fluture nu încetează a fi fluture de frica de a nu fi iubit sau de a nu fi admirat.
Este momentul să ne dăm voie să fim fluturi!
Femeia care cerșește emoție.
Are inima frântă.E frântă într-un loc diferit față de ultima dată.Inima ei începe să semene cu o bucată de rocă, o rocă moale, ușor de sfărâmat.
“E doar crăpată pe alocuri”, își spune în gând, zâmbind melancolic în colțul gurii.I se pare atât de familiar acest gând.
A încercat să uite gustul finalului, i-a luat ceva timp să-l ascundă sau să-l amăgească cu noi începuturi fade, cu pasiuni și emoții autosugestionate, cu întâlniri dulci și fructate și puțin înțepătoare..
Degeaba, e doar ea cu ea înăuntrul ei și o simte.
Simte gustul de ars, textura pământoasă de cenușă dulce.De fapt, nici nu-i displace atât de mult.
E nostalgie amestecată cu frică, amestecată cu dorință, amestecată cu nimic.Nimic..asta e de fapt.
Nu știe ce să facă cu fața ei..Dacă ar exista o expresie care să condenseze toate emoțiile care o macină și toate gândurile care îi aleargă prin minte.Dar nu există o față cu o mie de fețe..așa că rămâne împietrită cu privirea pierdută,frică amestecată cu dorință.
Ar vrea să pozeze senzual dar e transparentă.
Ar vrea să schimonosească un zâmbet ademenitor dar ochii o trădează.
Ea știe că ei știu că e un zâmbet fals.Ei știu.O pot vedea așa cum e în realitate:cu mâinile și picioarele frânte, cu aripile sfărâmate, goală..O goliciune care o apasă și o doboară.
Ar vrea să cerșească emoții.Dar nu știe cum.Nu știe sau nu vrea.Atât i-a mai rămas.Demnitatea de a nu cerși.
Ea știe că acesta nu este singurul final.Ea știe că nu este singurul început.
O să-și ridice bucățile sfărâmate.
O să le lipească la loc și o să le șlefuiască iar.
E tânără.E vie.Dar azi e doar o bucată de rocă crăpată.
Zâmbește senzual în colțul gurii.Dar ochii o trădează…