Noi ne flexam ideile în echivocuri perfecte
Tu furi din mine gânduri, eu îți pradez emoții
Fugim de definiții,predicții ș-etichete,
Și ne bazăm seninul pe ironia sorții.
Ne modelăm arhitecturile pe coloane de sărutări timide,
Cu coada ochiului ne privim unul altuia goliciunea
Ne construim zeloși teamă cu teamă ziduri solide
Da-n mintea fiecăruia “Noi doi” atinge perfecțiunea.
Eu îți intrig căutarea inconștientă de “altfel”,
Tu-mi stimulezi fuga continuua după “concret”,
Te-aș inspira-n plămâni și n-aș sufla defel
Mi-aș scrie dorul pe pielea ta,verset după verset.
Dar fiecare molecul-a mea fuge de tine,
Și fiecare soapt-a ta mă rupe-n două,
De contradicții interioarele ni-s pline,
Când ochii tăi-s cu soare la mine-n suflet plouă.
Îmi iau avânt și-mi deschid aripile spre zare,
Desfac pumnii și culeg praf de zâne și magie de-amurg
Pornesc timid în zbor, mă ghidez după Soare
Zâmbesc senină, alintată pe creștet de Demiurg.
Mă joc de-a v-ați-ascunselea cu stelele și Luna,
Cireșii-mbujorati îmi stau drept adăpost,
Și le respir mireasma, și-mi împletesc cununa
Și îmi hrănesc ființa, copilul care-a fost.
Îmi țin respirația și m-arunc în marea de vise,
Mă ia curentul și mă azvârle-n vâltoare
Mulți îngeri m-așteaptă cu brațe deschise
Și-ndata dispare ce-i rană și doare.
Pe pleoapele grele de somn și visare
Îmi șed licurici și-n taină șoptesc,
Mi-aruncă petale de gând și mirare
Și-mi picură-n suflet un dor nebunesc.
Îmi scot din buzunar zâmbind
Privirea jucăușă și ți-o arunc pe sub gene
Și-ți văd verdele ochilor sclipind
Și brațele robuste arborând alene.
Mână în mână ne admitem paradoxul
Suntem războinici și ne jucăm pașnic
Tu, Polul Nord, eu, Polul Sud, la echinocțiu
Zefir dulce de vară iubind un vânt năprasnic.
Deschid norii și privesc cerul.
Oare când se termină “pana cand”?
Îmi vând certul și-ți cumpăr misterul,
Îmi aștern pe buze urme de gând.
Îți ating cu privirea surâsul echivoc
Și-ți pictez cireși-n floare pe buze,
Tu-mi cânți note adagio pe mijloc,
Gustând moalele cu palmele confuze.
Suntem doi orbi rătăcind printre simțuri,
Murim și ne naștem în noi de o mie de ori,
Ne hrănim vidul cu carne și sâmburi
De adevăr, de regret, de extaz și d-erori.
Ne ghicim în palme viețile-apuse,
Ne visam doi războinici în zale de flori,
Ne șoptim pe mutește emoții ascunse,
Ne aprindem și ardem existențe a priori.
Tu te trezești în zori cu libertatea pe buze
Îți săruți fata pe pleoape și îți îmbraci privirea-n ghiață
Ea-și deschide ochii și brațele confuze
Și pipăind eterul așterne-un “buna dimineața”.
Timide și calde-i sunt vorbele virgine
Își trage cearceaful peste coapsele pline
Îmbracă armura peste inima crăpată
Și-ți caută buzele, săruta abandonată..
Schițați câte-un zâmbet cu mii de înțelesuri
Vă beți cafeaua, vorbiți în versuri
Tu știi că ea e-nvesmantata-n plumb
Ea știe că tu vei pleca-n curând.
Doi mesageri ai libertății încorsetați de mii de vieți
Vă plângeți dorurile-n cuburi, cu sute de pereți
Nu v-ați da măștile îndărăt nici preț de o minută
Țineți cu dinții de mândrie, e ultima redută.
Suntem plămădiți din perfecțiune.
Suntem capabili să ne regenerăm fiecare părticică din corp și din minte. Suntem capabili dar, uneori, nu suntem dispuși.
Ne cramponăm de întrebări și ne frământăm zilele cu analize și disecții ale momentelor cheie din viețile noastre.
Intrăm singuri în colivia incertitudinilor și a fricilor, închidem lacătul cu cheia vinovăției și facem pierdută orice speranță de zbor liber, de a privi cerul cu ochii senini, neprofanati de căutături încărcate de ură, furie sau dezamăgire.
Ne dorim să trecem de primele rânduri de “prefață” fără a o lua la goană către “sfârșit”, fără a sorbi dintr-o privire ideile principale ale scenariului nostru, fără a judeca o poveste de la “A fost odată ca niciodată” doar pentru că am dezvoltat intoleranță la aceste două adverbe.
Ne dorim să trăim fiecare poveste ca fiind cea cu final fericit însă acesta în accepțiunea noastră reprezintă lipsa finalului.
Navigăm pe ape tulburi, conduși de frica de a nu fi răniți. Ne ghidează teama de respingere, de trădare, de emoții neîmpărtășite sau neînțelese și astfel ne îndreptăm către tărâmul filofobiei și ne pierdem principala calitate care ne definește ca oameni: capacitatea de a dărui și de a primi iubire.
Cum ne recăpătăm “perfecțiunea emoțională”?
Acceptând ideea că orice fluture și-a început existența ca larva și că a trăit în siguranța coconului exact atât timp cât să-și poată defini puterea și să își arcuiască aripile pentru a lua viața în piept.
Un fluture nu se gândește că existența lui durează o zi.
Un fluture nu-și neagă zborul doar pentru că văzduhul este înțesat de prădători.
Un fluture nu încetează a fi fluture de frica de a nu fi iubit sau de a nu fi admirat.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.
Alergi prin ploaie și frica viscerală de a nu te uda prea tare pune stăpânire pe tine și devii o altă persoană.
Actionezi impulsiv și privești doar înainte.
Pășești cu teamă sau dimpotrivă alergi ca să ajungi mai repede la destinație, fără urme adânci, fără să te uzi leoarcă.
Cauți drumul cel mai sigur și mai ușor.
Identifici căile cele mai “uscate” și îți apeși pașii pe drumurile care ocolesc bălțile, fiind sigur că orice e mai bine și mai puțin dureros decât a călca în apă.
Preferi să mergi în echilibru pe o bordură subțire, ca un acrobat la circ pe o funie șubredă.
E greu să-ți păstrezi echilibrul într-un spațiu mic, însă, te încăpățânezi să eviți cu orice preț semnele ploii.
Gândești impulsiv și acționezi la fel.
Uneori este necesar să renunți la lucruri din drumul tău pentru a-ți recăpăta echilibrul.
Uneori ai regrete gândindu-te că ai fi putut să păstrezi în mână lucrul respectiv și totuși să-ți menții traiectoria dreaptă pe bordura subțire, fără să pășești în apă.
O minte împăcată și o inimă ușoară nu au regrete. Nu se uită înapoi cu furie sau cu frustrare. Se uită cu iubire și cu gratitudine.
Deciziile mari nu sunt niciodată ușoare și necesită o calitate a minții pe care mulți dintre noi se luptă să o dezvolte: pacea.
Pacea cu sine că orice decizie ai lua este cea bună, este cea asumată, este cea care te va duce pe drumul tău, drumul care te va învăța lucruri utile, lucruri irepetabile pe un alt drum ales, lucruri care vor scoate la iveală: Omul din tine.
Faci tot posibilul să alegi drumul uscat și sigur, cel cu consecințele favorabile.
Te gândești rapid la cea mai scurtă rută, la drumul lipsit de implicații pe termen lung.
Asta te impedica să deschizi larg ochii și să încetinești pasul, să simți cum ploaia te curăță, cum fiecare picătură are un efect de panaceu pe rănile tale.
Fiecare ploaie este diferită. Fiecare picătură are încărcătura ei, fiecare nor are învățăturile sale, fiecare tunet are un acord distinct în viețile noastre.
Omul complet este acela care acceptă ploaia și o îmbrățișează, care privește cerul în timp ce picăturile i se preling cu repeziciune pe față și zâmbește.
Omul care deține secretul fericirii este acela care încetinește pasul și citește norii.
Le aude glasul divin și le absoarbe toate învățămintele.
El știe că ploaia aceasta este privilegiul lui. El știe că norii vor trece și cerul va fi din nou senin.
Uneori cerul se acoperă de nori.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.
Ce faci atunci? Te trezești? Alergi ca un smintit prin ploaie sau o integrezi? Devii una cu ea și începi să dansezi?
Stă în camera semi obscură și se uită lung la pagina albă.
Are inima copleșită de atât de multe emoții, însă nu poate scrie un cuvânt.
E ca un vulcan activ care mocnește mult timp înainte să erupă. Ar vrea să spună atât de multe, dar niciun cuvânt nu i se pare că poate conține starea ei.
Încearcă totuși să o definească.
Primul cuvânt care îi vine în minte: fericire. Clișeu. Bine, trece la următorul și o cascadă de cuvinte îi gravitează degringolant prin căpșor: liniște, împăcare, libertate, beatitudine, echilibru, trezire, serenitate, seninătate, multe cuvinte cu “ate”..Dar NU!
Există un cuvânt pe care l-a învățat în liceu, pe care l-a memorat, pe care l-a ținut ascuns de lume și de ea atât de mult timp, un cuvânt al cărui înțeles i s-a revelat de curând, nu înțelesul explicat de un dicționar, nu termenul sec și gol citit pe undeva ci substanța lui, miezul, gustul, mirosul, textura, sunetul pe care îl produce când îl înțelegi cu adevărat.
Îi e teamă să-l scrie pe foaia albă ca nu cumva să-l profaneze.
Nu vrea să-i minimizeze importanta, nu vrea să îl împartă cu ceilalți de frica de a nu-l pierde.Fie..își face curaj și scrie apăsat cu litere elegante: catharsis.
În timp ce scrie pronunță epifania cu voce tare. De mai multe ori. De atâtea ori încât începe să îi sune ciudat. Catharsis. Ce limbă a zeilor o fi inventat cuvântul acesta care să conțină tot Universul ei de ceva ani încoace?
Zâmbește. Câteodată se surprinde cu niște întrebări puerile. Nu contează. Unele răspunsuri nu necesită întrebări. Doar gratitudine
că există.
Pe foaia albă tronează mândru un singur cuvânt. Un singur cuvânt care întruchipează o viață, o lume, o realitate, o neîncetată căutare, un Om, un Univers.
Ia foaia în mână și o săruta. O așează in dreptul inimii. E ca și cum un singur cuvânt i-ar fi redat libertatea și viața. EA a devenit cuvântul și cuvântul s-a născut din ea.
Iartă-mă că nu am înțeles mai devreme. Te iubesc. Îți mulțumesc.
Ne naștem din iubire (orice formă ar lua ea) și creștem cu iubirea în suflet, dacă avem norocul să fim înconjurați de oameni care să ne hrănească emoțional și care să nu ne taie aripile.
Ne naștem egali: inocenți, visători, talentați, cu sufletul deschis, cu limba descătușată, liberi, profunzi și excepționali.
Ne naștem curajoși. Suntem învățați despre conceptul de frică. Frica ne este inoculată voluntar sau accidental de către părinți, bunici, profesori, prieteni, cunoștințe, societate.
Frica devine: laitmotiv, monedă de schimb, obstacol, stimul, rege și servitor în viețile noastre.
Ne petrecem mare parte din viață căutând piatra filozofală, căutând liniștea interioară și fericirea în cei din jur, în acumularea de obiecte, în împlinirea ambițiilor, în depășirea limitelor, în împiedicarea zborului altuia, în fuga după orice și fuga după nimic.
Devenim din ce în ce mai orbi în dorința noastră de a vedea cât mai clar. Căutăm răspunsuri la întrebări inexistente. Căutăm întrebări acolo unde nu sunt decât răspunsuri.
Ne grăbim să punem etichete, să pictăm în culori reci realitățile proprii, să criticăm fără a da soluții, să împroșcăm cu cerneală colile albe, pentru că e mai simplu decât să scriem primul vers.
Ne ferim de a fi diferiți, ne negăm unicitatea din frica de a nu fi respinși, blamați, arătați cu degetul.
Ne ascundem emoțiile după o cortină, jucăm un teatru ieftin, purtăm măști dictate de societate, de circumstanțe, de ce credem noi că le-ar plăcea altora să fim.
Ne vrem inovatori, trendsetteri și nisați. În orbirea noastră profundă nu realizăm că nișa din care ne luptăm acerb să facem parte e tot o turmă: una mai mică, mai cool și mai periculoasă.
Și în toate turmele prin care ne perindăm viețile, ducem aceeași luptă pentru dreptul la “cochilie” și în general, pentru drepturi pe care le avem de la naștere dar pe care le-am uitat sau la care am renunțat de bună voie.
Fiind plămădiți din același lut, suflați cu aceeași viață, jucăm pe rând roluri de Pygmalion și Galateea.
Toți deținem același răspuns, toți avem acces la fericire.
Unii dintre noi alegem să alergăm după ea, unii merg în pas domol, iar alții, cei mai norocoși, se opresc și privesc cerul, ascultă păsările, simt mirosul de anotimpuri în floare și încep să reînvețe să se joace.
Jocul e primul pas către recuperarea memoriei. Jocul e tratamentul prin care lutul se înmoaie și prin care putem să lepădăm straturi de armuri, și măști, și frici, rând pe rând.
Jucându-ne, ne articulăm emoțiile, ne redescoperim curajul, ne cresc din nou aripile, ne cade cortina și redevenim copii: copii, în corpuri de oameni mari, în corpuri de războinici..
Privește cerul cu ochii senini și goi. Îl vede altfel decât în alte zile. Îl vede altfel decât în alte vieți.
Clipește des și bătăile genelor par să o trezească din visare. Se simte ușoară, amorțită. E o amorțeală dulce. Nu mai e corpul ei acesta, nu-și mai aparține.
Are doar 25 de ani dar a trăi o mie de vieți. A locuit într-o mie de colivii. A zburat și a căzut de o mie de ori. A iubit, a dezamăgit, a plâns, a ignorat și a fost ignorată, s-a născut și a murit de atâtea ori încât inima ei a îmbătrânit.
A știut de fiecare data cum să renască, cum să îndepărteze ceața densă care i se așeza pe inimă după fiecare dezamăgire. Acum nu mai știe, nu mai vrea, nu mai vrea să știe. A obosit. Trezirea a obosit-o.
S-a trezit treptat, câte puțin în fiecare zi. După ceva timp a început să o doară. O dureau ochii deschiși, o durea privirea renăscută, o durea de fiecare dată când își vedea colivia aurită.
Cu anii colivia s-a mărit. Nu se simțea sufocată decât atunci când începea să zboare și se lovea de gratiile groase. Și pentru că zbura din ce în ce mai rar, uita din ce în ce mai ușor că trăia într-o colivie aurită.
A crezut că iubirea o va salva și că într-o zi va fi liberă. A sperat că EL va veni și îi va reda zborul.
Durerea care a doborât-o s-a născut când i-a zărit prima oară colivia. Nu avea gratiile la fel de groase ca ale ei însă erau dintr-un metal incasabil. Și cum putea el să o elibereze pe ea când își avea propria-i colivie?
Privește cerul cu ochii cu ochii înlăcrimați și plini. Sunt plini de toate viețile trăite. Sunt plini de toate bucuriile zborurilor și regretele căderilor. Se simte ușoară. Plutește în eter. Își vede colivia deschisă. În sfârșit poate să zboare liber.
