Jack Vettriano- “The great poet”

The Great Poet-Jack Vettriano-post 2- lana del ray young and beautiful

Femeia care tace.

Simțurile îi sunt toate stimulate de prezența lui. Inspiră adânc aer în piept și adulmecă aroma greoaie de fum de țigară amestecat cu mirosul lui. Nu-i poate defini mirosul. Nu e parfum. E ceva ce îl caracterizează doar pe el. Face parte din masculinitatea lui.

Știe că dacă închide acum ochii și se lipește de corpul lui se poate pierde în fercire. Cât de puțin durează fericirea aceasta. Cât de puțin înseamnă cuvântul “fericire”. E ca și cum ai încerca să pictezi un peisaj monocromatic. Îi limitezi înțelesul la unul singur.

Și-a petrecut toată tinerețea țesând o “fericire” din momente. Cârpind și lipind zâmbete și îmbrățișări, premeditand uitarea și negarea finalurilor inevitabile. A petrecut ultimii ani căutând certitudinea. Era convinsă că asta îi va aduce fericirea, fericirea organică, nu cea autosugestionată.

“Niciodata” și “pentru totdeauna” îi erau prieteni dragi, pe care i-a iubit și care au trădat-o în cel mai crud mod posibil. A crezut în tot. Acum crede doar în prezent.

Îi inspiră adânc mirosul și-și lipește capul de pieptul lui. A găsit certitudinea pe care o vânase atât de frenetic de-a lungul anilor.
Certitudinea că fericirea nu este cârpită din momente, că fericirea nu poate fi definită în timp și spațiu. Fericirea este clipa aceasta, în încăperea aceasta, cu bărbatul acesta, simțind mirosul lui amestecat cu fumul de țigară, auzindu-i vocea gravă care îi șoptește cuvinte fără de-nțeles pe fundal de jazz.

Fericirea este totodată sacru și profan, inocent și trivial, zbor și cădere liberă, dragoste și ură.
Zâmbește cu ochii întredeschiși. Este prima oară când nu îi mai este frică de fericire.
Îi inspiră adânc mirosul..Astăzi fericirea miroase a fum și a EL.

Hans Bellmer- “La poupée”

la poupee-hans bellmer

Femeia care cerșește emoție.

Are inima frântă.E frântă într-un loc diferit față de ultima dată.Inima ei începe să semene cu o bucată de rocă, o rocă moale, ușor de sfărâmat.

“E doar crăpată pe alocuri”, își spune în gând, zâmbind melancolic în colțul gurii.I se pare atât de familiar acest gând.
A încercat să uite gustul finalului, i-a luat ceva timp să-l ascundă sau să-l amăgească cu noi începuturi fade, cu pasiuni și emoții autosugestionate, cu întâlniri dulci și fructate și puțin înțepătoare..

Degeaba, e doar ea cu ea înăuntrul ei și o simte.
Simte gustul de ars, textura pământoasă de cenușă dulce.De fapt, nici nu-i displace atât de mult.
E nostalgie amestecată cu frică, amestecată cu dorință, amestecată cu nimic.Nimic..asta e de fapt.

Nu știe ce să facă cu fața ei..Dacă ar exista o expresie care să condenseze toate emoțiile care o macină și toate gândurile care îi aleargă prin minte.Dar nu există o față cu o mie de fețe..așa că rămâne împietrită cu privirea pierdută,frică amestecată cu dorință.

Ar vrea să pozeze senzual dar e transparentă.
Ar vrea să schimonosească un zâmbet ademenitor dar ochii o trădează.

Ea știe că ei știu că e un zâmbet fals.Ei știu.O pot vedea așa cum e în realitate:cu mâinile și picioarele frânte, cu aripile sfărâmate, goală..O goliciune care o apasă și o doboară.
Ar vrea să cerșească emoții.Dar nu știe cum.Nu știe sau nu vrea.Atât i-a mai rămas.Demnitatea de a nu cerși.

Ea știe că acesta nu este singurul final.Ea știe că nu este singurul început.
O să-și ridice bucățile sfărâmate.
O să le lipească la loc și o să le șlefuiască iar.

E tânără.E vie.Dar azi e doar o bucată de rocă crăpată.

Zâmbește senzual în colțul gurii.Dar ochii o trădează…