Iertarea e o plapumă, ce te-ncalzeste în iarna deziluziilor.
De-ți dai o șansă să dizolvi tot ce-ți rănește interiorul
De alchimist devii-n vâltoarea urii, egoului, confuziilor
Aripi de pace-ți cresc pe trup și-ușor-ți vei lua zborul.
De vei privi ca spectator piesa de teatru ce o joci,
Și-ți vei trăi lucid și asumat oric-emoție, bun-ori rea,
De vei zâmbi când oameni mai răniți în față-ți vor închide porți
Un om complet și liber vei deveni și vei atinge fericirea.
Ți-ai simțit vreodată membrele trase
De un fir invizibil de ață:
Doi pași în față, un pas înapoi,
Și toate mișcările tale,mecanice,
Parcă nu erau ale tale?
Ai ridicat vreodată privirea spre cer
Să zărești cupola transparentă,
Delimitarea ecosistemului în care,
Te joci zilnic de-a v-ați-ascunselea,
Cu fericirea?
Ai trăit vreodată emoții atât de familiare
Atât de des repetate în mintea ta,
Încât odată simțite, te-ai trezit
În deziluzia abisului
Dintre vis și realitate?
Ți-ai purtat vreodată măștile
Atât de natural, cu nonșalanță,
Încât privindu-te în oglindă
Lipsit de chipul fals,
Ți-a zâmbit un străin?
Te-ai ridicat vreodată desupra
Degringoladei istovitoare de gânduri,
Să te observi cu detașare
Și să te-ntrebi lucid:
Care dintre eu-ri sunt eu?
Îmi dansez anii printre stâlpi la indigo
Sunt modelați din ceriu, suflați cu oțel,
Cu miezul moale, crud și sângerând
Îmi ridică pe umerii lor arhitectura
Eului meu.
Se înmoaie ușor când soarele-i puternic,
Ruginesc în timp, bătuți de ploi și ninsori,
Le cresc mușchi și mucegai mărunt se depune
Începând de la bază, ajungând până-n miezul
Subconștientului lor.
Curg zile, luni și ani de simbioză până când
Conviețuirea începe să roadă coaja ființei mele
Rugina îmi săpa în măruntaie, mușchiul mă sufocă,
Mucegaiul îmi învăluie treptat sufletul în toxicitate
Și mă sting.
C-un ultim suflu îmi întind aripile îngreunate și zbor
Privesc către pământ, un Stonehenge mediocru
Cu stâlpi în ruine și zidurile eului meu în degradare
Șoptesc fără vlagă:”doar un cutremur mă poate salva”.
Și zidurile mi se zguduie.