Andy Prokh Photography
Reply
Category Archives: Photography
Timothy Allen Photography – “Mombassa”
Îmi simt mușchii inimii atrofiati
De lipsa jocului de-a iubirea,
Îmi pun la zid emoțiile și trag,
Prin luneta murdară de iluzii
Ochesc tot ce e viu în mine.
Pășesc printre bucățile de suflet,
Și voluptatea nimicului mi-e mantie,
În adâncul eu-lui meu pustiit
Se naște un strigăt mut
Ce-mi face întreaga ființă să vibreze:
“Mai e cineva viu aici?”
Și-ncep un monolog hilar,
Al criminalului cuprins de regret,
Îmi mângâi duios victimele pe aripi
De parcă aș vrea să le suflu viață,
Dar ochii-mi se îneacă în marea de inert.
Cuprinsă de frigul deșertului lăuntric,
Rătăcesc după vreascuri de speranță,
Și-n pribegia prin negura incertului,
Simt o prezența caldă,o-mbratisare eterică,
Și-aud în juru-mi șoapte, o mantră repetitivă:
“Esența ta este iubire. Să nu uiți niciodată!”
Oriol Jolonch – “Modern times”
Îmi respir oxigenul într-o lume de tinichea:
Roboței care se învârt în cercul rutinei,
Se opresc în fața clădirilor gri și așteaptă
O mână nevăzută să le-ntoarca cheița,
Și pornesc frenetic în fuga către nimic.
Îmi curg zilele printre măști rigide,
Uneori amețesc în dansul tragicomic,
Întind degetele către chipurile plastifiate
Să le ating textura, să cântăresc în minte
Cât suflet trebuie să ard, pentru a le topi.
Îmi pășesc orele printre morți vii,
Mă opresc între minute ca să-mi arcuiesc
Aripile îngreunate de lupta de a fi sau a nu fi,
Și zâmbesc la gândul că printre nori,
Voi regăsi zburători ca mine,
Vechi oameni de tinichea.
Chiara Fersini Photography
Ți-ai simțit vreodată membrele trase
De un fir invizibil de ață:
Doi pași în față, un pas înapoi,
Și toate mișcările tale,mecanice,
Parcă nu erau ale tale?
Ai ridicat vreodată privirea spre cer
Să zărești cupola transparentă,
Delimitarea ecosistemului în care,
Te joci zilnic de-a v-ați-ascunselea,
Cu fericirea?
Ai trăit vreodată emoții atât de familiare
Atât de des repetate în mintea ta,
Încât odată simțite, te-ai trezit
În deziluzia abisului
Dintre vis și realitate?
Ți-ai purtat vreodată măștile
Atât de natural, cu nonșalanță,
Încât privindu-te în oglindă
Lipsit de chipul fals,
Ți-a zâmbit un străin?
Te-ai ridicat vreodată desupra
Degringoladei istovitoare de gânduri,
Să te observi cu detașare
Și să te-ntrebi lucid:
Care dintre eu-ri sunt eu?
Ravshaniya – “Lovers”
sursa foto:
http://webcultura.ro/
Da-mi drumul!Un strigăt mut,
Îl țip din adâncul plămânilor,
Din cotlonul cel mai ascuns,
Din toată ființa mea,
Din toate existențele trecute
Din toate experiențele a priori.
Renunță la mine!Nu-s decât o coajă,
O bucată de plumb legată de o funie
Ce-ți ține gleznele-mpreunate
Când zbuciumat încerci să înoți
Prin mlaștina amintirilor vii,
Un pâlc de nori gri, ce-ți plutesc
Prin cerul viselor cu “doi”,
Prin vârfuri utopice de munte
Cucerite cu tălpile goale.
Întinde-ți aripile și zboară!
Nu te uita-napoi cu regret!
Tu nu vezi că stă să răsară?
Nu te orbește roșul?
Fugi de lângă mine!
Nu-s decât o temniță vie,
Mucegaiul și pereții uzi
Mi-s prieteni și dușmani deopotrivă.
Desprinde-te de mine!
Desprinde-te cât mai e zi!
Desprinde-te cât mai ai voce!
Felicia Simion – “Words we forget to say”
http://www.feliciasimionphotography.com/
Sunt o pădure fără de viață
Sunt o fântână secată din deșert,
Sunt marea Moartă nedescoperită încă.
Am buzele cusute și cordul zgâriat.
Aș vrea să strig, să scot cel mai aprig țipat
Să-ți deschizi gura după aer și să țip în tine.
Să ți întru-n sânge și-n gânduri
Ca un parazit care marchează
Teritoriul gazdei.
Vreau să locuiesc în tine.
Vreau să-ți respir aerul,
Vreau să-ți deschid ochii,
Vreau să-ți ciulesc urechile,
Vreau să-ți tremur de frig,
Vreau să-ți bat tare în piept,
Vreau să-ți pășesc pașii,
Vreau să-ți plâng lacrimile
Și să-ți zâmbesc zâmbetele,
Vreau să-ți gândesc gândurile
Și să-ți dorm somnul de prânz,
Vreau să-ți simt zbuciumul
Și golul din stomac
Când te îndrăgostești.
Vreau să-ți visez visele și
Dorul să ți-l trăiesc cu intensitate.
Vreau să îți întru-n sânge,
Vreau să ne unim carnea și
Oasele să ni se lipească unele de altele
Ca și cum ar fi fost așa, de la geneză.
Vreau să-ți decojesc miezul,
Să-l dezbrac de membrană,
Și să-l alătur fructului meu
Și astfel, să ne altoim existențele efemere
Până când niciunul dintre noi nu va mai rodi.
Brooke Shaden – “The path of lost souls”
Plouă cu picuri mari de melancolie
În deșertul interior, bătut de furtuni.
Pași necunoscuți îmi sună ritmic, în urechi,
Gândurile-mi dansează într-o tornadă nimicitoare.
Și amețesc în zbor.
Îmi simt umerii grei sub grindina trecutului.
Când a devenit “ieri-ul” atât de “azi”?
Pe retină mi se suprapun imagini la indigo,
Cu chipuri diferite dar discursuri similare.
Eu sunt laitmotivul.
Și cer și pământ se amestecă sub picuri,
Ca-ntr-o pictură în acuarelă udată-n prea mult,
Și “prea multul” mă sufocă și tânjesc rapace
După “prea puținul” care să mă echilibreze,
In căutările mele.
Rosie Hardy – “Self portrait”
Îmi dansez anii printre stâlpi la indigo
Sunt modelați din ceriu, suflați cu oțel,
Cu miezul moale, crud și sângerând
Îmi ridică pe umerii lor arhitectura
Eului meu.
Se înmoaie ușor când soarele-i puternic,
Ruginesc în timp, bătuți de ploi și ninsori,
Le cresc mușchi și mucegai mărunt se depune
Începând de la bază, ajungând până-n miezul
Subconștientului lor.
Curg zile, luni și ani de simbioză până când
Conviețuirea începe să roadă coaja ființei mele
Rugina îmi săpa în măruntaie, mușchiul mă sufocă,
Mucegaiul îmi învăluie treptat sufletul în toxicitate
Și mă sting.
C-un ultim suflu îmi întind aripile îngreunate și zbor
Privesc către pământ, un Stonehenge mediocru
Cu stâlpi în ruine și zidurile eului meu în degradare
Șoptesc fără vlagă:”doar un cutremur mă poate salva”.
Și zidurile mi se zguduie.
Henri Cartier Bresson Photography – Romania 1975
Manifest pentru iubire.
Să iubesc complet.Să trec de coaja tare, să gust miezul cu papilele cât se poate de vii, și să ajung la sâmbure.Și nici acolo să nu mă opresc.Să-i desfac cochilia impenetrabilă și să simt pielița amăruie și dulceața învăluită de ea.
Să iubesc complet? Să-mi dezbrac la ușa interacțiunii dintre noi doi haina așteptărilor.Să ofer tot ceea ce nu mi s-a dat vreodată, să ofer tot ceea ce mi-am dorit, tot ceea ce nu am știut că-mi doresc, tot ceea ce mi-a fost frică să-mi doresc.Să ofer totul dacă mi se cere totul, fără să mă pierd pe mine în El.
Să iubesc complet! Să iubesc liber, necondiționat, înflăcărat fără a sufoca persoană de lângă mine. Să iubesc adevărul dintre noi, să iubesc fără măști și constrângeri și frici coercitive.
Să iubesc incertul relației noastre, să-mi fie aer pentru dorința de libertate și teama de plafonare.
Să iubesc complet: sacru și profan, și tot ceea ce este gri între aceste două concepte. Să iubesc fără rușine, fără vină, fără a judeca și a mă autojudeca.
Să iubesc corp, carne, oase, piele, să-mi clădesc buncăre dar și grădini suspendate între brațele Lui, să-mi recreez camera copilăriei după lobul urechii lui drepte și să-mi respir toate temerile acolo până mi se vindecă aripile. Și după zbor, să-mi odihnesc trupul în aceeași odaie caldă și luminoasă, mirosind a parfum și siguranță.
Să iubesc complet. Să iubesc omul din El, esența pură a ființei lui cu emoții și gânduri și stări și reacții și vise și dileme și temeri și adevăruri și certitudini și răzgândiri și fugă și liniște și zbucium și calm și toate părțile Lui antagonice.
Să iubesc cu răbdare. Să iubesc până și răbdarea necesară pentru a iubi cu răbdare.
Să iubesc complet. Să iubesc.
Arno Rafael Minkkinen – “Self-portrait with Ester”
ATLAS
Îmi aleargă prin minte inorogi cu aripi de cer,
Stol de cocori îmi zboara prin pletele ude,
Pe vârful limbii simt încă gustul pământos
Al mortalității. Am fost izgoniți din Paradis.
O teamă abisală ne înjunghie viscerele,
Sângerăm incertitudine și ne oglindim
Unul într-altul goliciunea.
Mă acoperi cu amintiri din toate copilăriile trăite,
Și-mi șoptești liniștitor la ureche: “Iubito, raiul e în noi”.