Îți iau palmele încărcate de mii de mângâieri
Și-mi șterg ceața ochilor țipând: “Sunt vie!”
Îmi fac bagajul cu-amintiri, pornesc spre “nicăieri”
Și tot ce iau cu mine sunt gânduri pe hârtie.
Pășesc ușor prin gara iubirilor trecute,
Îmi văd și prinți și zmei ce fug spre trenul lor,
Aud în cor făgăduințe nespuse, dezamăgiri cernute,
Picturi degringolante-mi fură privirea de voyeur.
Pioni în alb și negru mă cer la dans pe tablă,
Tânjesc de mii de vieți după banalul “gri”,
Respir din plin “obscurul”, dar inima-mi e-ntreagă
Și tot mai clar în mine e verbul “a trăi”.
Trec cu pensula apăsat peste chipul tău fad,
Îți pictez ochii-n guașe de lumină și de iubire,
Linii calde de zâmbet și joacă pe buze îți cad
Și tot ce-i inert și anost își vine-n simțire.
Îți modelez din culoare palme cu urme de sân,
Pe pieptul tău zugrăvesc amintirea buclelor mele,
Și în stomac îți vopsesc un roi de fluturi stăpân,
Ce-ți plimbă-n aripi zile și nopți de doruri grele.
Simțurile îi sunt toate stimulate de prezența lui. Inspiră adânc aer în piept și adulmecă aroma greoaie de fum de țigară amestecat cu mirosul lui. Nu-i poate defini mirosul. Nu e parfum. E ceva ce îl caracterizează doar pe el. Face parte din masculinitatea lui.
Știe că dacă închide acum ochii și se lipește de corpul lui se poate pierde în fercire. Cât de puțin durează fericirea aceasta. Cât de puțin înseamnă cuvântul “fericire”. E ca și cum ai încerca să pictezi un peisaj monocromatic. Îi limitezi înțelesul la unul singur.
Și-a petrecut toată tinerețea țesând o “fericire” din momente. Cârpind și lipind zâmbete și îmbrățișări, premeditand uitarea și negarea finalurilor inevitabile. A petrecut ultimii ani căutând certitudinea. Era convinsă că asta îi va aduce fericirea, fericirea organică, nu cea autosugestionată.
“Niciodata” și “pentru totdeauna” îi erau prieteni dragi, pe care i-a iubit și care au trădat-o în cel mai crud mod posibil. A crezut în tot. Acum crede doar în prezent.
Îi inspiră adânc mirosul și-și lipește capul de pieptul lui. A găsit certitudinea pe care o vânase atât de frenetic de-a lungul anilor.
Certitudinea că fericirea nu este cârpită din momente, că fericirea nu poate fi definită în timp și spațiu. Fericirea este clipa aceasta, în încăperea aceasta, cu bărbatul acesta, simțind mirosul lui amestecat cu fumul de țigară, auzindu-i vocea gravă care îi șoptește cuvinte fără de-nțeles pe fundal de jazz.
Fericirea este totodată sacru și profan, inocent și trivial, zbor și cădere liberă, dragoste și ură.
Zâmbește cu ochii întredeschiși. Este prima oară când nu îi mai este frică de fericire.
Îi inspiră adânc mirosul..Astăzi fericirea miroase a fum și a EL.
