Paul Delvaux – “Woman in front of her mirror”

mirror-1939

Scrisoare pentru o oglindă.

Nimic nu este întâmplător.
Cred asta cu toată mintea mea șlefuită în 29 de ani, simt asta cu toată inima.
Poate mi s-au deschis ochii mai abitir în ultimii ani și ceața s-a disipat încet, încet cu fiecare oglindă întâlnită în cale.
Oricât de trist sau resemnat ar suna următoarele cuvinte, simt că ăsta este adevărul ce ne poate oferi echilibrul îndelung căutat: oglinzile apar în calea noastră să ne reflecte pe noi așa cum suntem: frumoși, imperfecți, necopți, cu mii de gânduri confuzante zburând într-o degringoladă amețitoare, rătăcitori printre ani, visători eterni la fericirea de mâine, orbi la momentul de acum care ar putea însemna o fericire mai intensă decât cea la care aspirăm dacă ne-am da voie să o trăim, dacă am renunța la așteptări hiperbolice create din tipare ireale.
Oglinzile vin, ne reflectă ca un “heat map” punctele dureroase, uneori ne trag de mânecă sau ne zgârie suprafețele vulnerabile pentru a ne face atenți și apoi, oglinzile pleacă.
Și golul pe care îl simțim la despărțire nu poate fi umplut decât de conștientizarea acestui adevăr: oglinzile sunt niște celule care ne stimulează rănile pentru a le putea identifica și ulterior a le vindeca.
Oglinzile sunt niște factori imparțiali, ele nu ne fură libertatea, nu ne constrâng să reacționăm într-un fel anume sau să luăm niște decizii specifice. Noi suntem responsabili pentru viețile noastre. Pe deplin.

Aș vrea să-ți mulțumesc, oglindă.

Cu tine învăț, uneori usturător, alteori cu blândețe, că buzele muscate de tăcere sunt preferabile cascadei de cuvinte dureroase ce nu se pot șterge nici cu o mie de “iartă-mă”.
Prin tine învăț că libertatea mea se termină când încalc libertatea celuilalt. Aceptarea faptului că nu stăpânim alte suflete ne redă zborul, altfel îngrădit de posesivitate și egoism izvorâte din neîncredere și teama de respingere.
Îmi testezi limitele zilnic și-mi ștergi de pe ochi ceața, mă văd așa cum sunt cu adevărat, un neofit la răscruce de drumuri.Și cât de multe mai am de învățat despre mine, și cât de frumoasă este descoperirea.
Reflexia mea în tine îmi derulează un film în fața ochilor. O luptă acerbă între dorința de a oferi necondiționat și așteptări inutile ce-mi sapă adânc în interior goluri de neîncredere și dezamăgire. Dar le văd, suflete, le văd și le simt.E mai ușor să le acopăr dacă le știu locația :)
Învăț că timpul cu mine nu înseamnă singurătate și cât de singură mă simt atunci când nu mă am pe mine alături.
Învăț cât de trist se simte când nu am ochii deschiși spre soarele prezentului și când îmi las mintea încețoșată de furtunile trecutului sau echivocul viitorului.
Învăț să respir, să nu mă mai sufoc în confuzia dintre stările tale și stările mele. Învăț unde te termini tu și încep eu. Învăț să am încredere să mă las să cad, vulnerabilă și fără plasă de siguranță, pentru că în final dacă tu nu mă prinzi, cu certitudine, în saltul către pământ voi învăța să zbor din nou.
Învăț să-mi resetez mintea referitor la ceea ce înseamnă a iubi:un apropiat, un străin,un pisoi, un copil sau pur și simplu pe mine însămi. Învăț că normele sociale și tiparele din filme, familie, societate sunt folositoare pentru a ne crea o structură dar nu ne definesc și nici nu ne construiesc palatul interior. Cimentul tău poate fi nisipul meu mișcător.
Învăț că suntem unici însă sentimentele de singurătate și inadaptare ce ne frământă uneori sunt atât de frecvente. E necesar doar să privim atent în jur și să învățăm să ascultăm.Suntem milioane de suflete ce duc aceeași luptă pentru redescoperire, pentru împăcarea cu noi înșine.
O furtună perpetuua ce se disipează cu puterea minții și cu ajutorul oglinzilor.

Ce bine că ești. Ce bine că mă văd.

Leave a Reply