Lara Zankoul – “The Noone”

The+noone

Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Prue Stent – “Pink”

Pink_Prue_Stent_15

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Oriol Jolonch – “Modern times”

tiempos modernos

Îmi respir oxigenul într-o lume de tinichea:
Roboței care se învârt în cercul rutinei,
Se opresc în fața clădirilor gri și așteaptă
O mână nevăzută să le-ntoarca cheița,
Și pornesc frenetic în fuga către nimic.

Îmi curg zilele printre măști rigide,
Uneori amețesc în dansul tragicomic,
Întind degetele către chipurile plastifiate
Să le ating textura, să cântăresc în minte
Cât suflet trebuie să ard, pentru a le topi.

Îmi pășesc orele printre morți vii,
Mă opresc între minute ca să-mi arcuiesc
Aripile îngreunate de lupta de a fi sau a nu fi,
Și zâmbesc la gândul că printre nori,
Voi regăsi zburători ca mine,
Vechi oameni de tinichea.

Brooke Shaden – “The path of lost souls”

the path of lost souls

Plouă cu picuri mari de melancolie
În deșertul interior, bătut de furtuni.
Pași necunoscuți îmi sună ritmic, în urechi,
Gândurile-mi dansează într-o tornadă nimicitoare.
Și amețesc în zbor.

Îmi simt umerii grei sub grindina trecutului.
Când a devenit “ieri-ul” atât de “azi”?
Pe retină mi se suprapun imagini la indigo,
Cu chipuri diferite dar discursuri similare.
Eu sunt laitmotivul.

Și cer și pământ se amestecă sub picuri,
Ca-ntr-o pictură în acuarelă udată-n prea mult,
Și “prea multul” mă sufocă și tânjesc rapace
După “prea puținul” care să mă echilibreze,
In căutările mele.