Îmi respir oxigenul într-o lume de tinichea:
Roboței care se învârt în cercul rutinei,
Se opresc în fața clădirilor gri și așteaptă
O mână nevăzută să le-ntoarca cheița,
Și pornesc frenetic în fuga către nimic.

Îmi curg zilele printre măști rigide,
Uneori amețesc în dansul tragicomic,
Întind degetele către chipurile plastifiate
Să le ating textura, să cântăresc în minte
Cât suflet trebuie să ard, pentru a le topi.

Îmi pășesc orele printre morți vii,
Mă opresc între minute ca să-mi arcuiesc
Aripile îngreunate de lupta de a fi sau a nu fi,
Și zâmbesc la gândul că printre nori,
Voi regăsi zburători ca mine,
Vechi oameni de tinichea.