Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.
Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.
Poezie pentru cel care va veni.
Iubesc liniștea pe care o am atunci când sunt cu tine,
Iubesc ritmul în care-mi bate inima, ritmul tău,
Iubesc modul în care te uiți, cu ochii plini, la mine,
Iubesc cum eu sunt fecioară ta și tu Dumnezeul meu.
Iubesc când te ating, din greșeală, noaptea
Și realizez că ești lângă mine și nu visez,
Iubesc că-mi redai zborul dar și captivitatea
Când sunt cu tine cu inima usoar-o-mbratisez.
Iubesc că iubești mâna mea pe pensulă,
Și liniile calde, culorile ce ies din sufletul meu,
Iubesc că în tumultul zilnic tu-mi ești a fericirii insulă
Și doar cu o privire faci să dispară ce e urât și greu.
Iubesc jocul candid de-a suflete pereche,
Iubesc pasiunea cu care mă săruți și sentimentul de bine
Când emoționat îmi șoptești: “`Ești a mea” la ureche,
Îți iubesc integral făptura și tot ce va urma cu tine.
Copil de zână – Poezie pentru Mama
Îmi iau avânt și-mi deschid aripile spre zare,
Desfac pumnii și culeg praf de zâne și magie de-amurg
Pornesc timid în zbor, mă ghidez după Soare
Zâmbesc senină, alintată pe creștet de Demiurg.
Mă joc de-a v-ați-ascunselea cu stelele și Luna,
Cireșii-mbujorati îmi stau drept adăpost,
Și le respir mireasma, și-mi împletesc cununa
Și îmi hrănesc ființa, copilul care-a fost.
Îmi țin respirația și m-arunc în marea de vise,
Mă ia curentul și mă azvârle-n vâltoare
Mulți îngeri m-așteaptă cu brațe deschise
Și-ndata dispare ce-i rană și doare.
Pe pleoapele grele de somn și visare
Îmi șed licurici și-n taină șoptesc,
Mi-aruncă petale de gând și mirare
Și-mi picură-n suflet un dor nebunesc.
Femeia care naște cuvinte.
Stă în camera semi obscură și se uită lung la pagina albă.
Are inima copleșită de atât de multe emoții, însă nu poate scrie un cuvânt.
E ca un vulcan activ care mocnește mult timp înainte să erupă. Ar vrea să spună atât de multe, dar niciun cuvânt nu i se pare că poate conține starea ei.
Încearcă totuși să o definească.
Primul cuvânt care îi vine în minte: fericire. Clișeu. Bine, trece la următorul și o cascadă de cuvinte îi gravitează degringolant prin căpșor: liniște, împăcare, libertate, beatitudine, echilibru, trezire, serenitate, seninătate, multe cuvinte cu “ate”..Dar NU!
Există un cuvânt pe care l-a învățat în liceu, pe care l-a memorat, pe care l-a ținut ascuns de lume și de ea atât de mult timp, un cuvânt al cărui înțeles i s-a revelat de curând, nu înțelesul explicat de un dicționar, nu termenul sec și gol citit pe undeva ci substanța lui, miezul, gustul, mirosul, textura, sunetul pe care îl produce când îl înțelegi cu adevărat.
Îi e teamă să-l scrie pe foaia albă ca nu cumva să-l profaneze.
Nu vrea să-i minimizeze importanta, nu vrea să îl împartă cu ceilalți de frica de a nu-l pierde.Fie..își face curaj și scrie apăsat cu litere elegante: catharsis.
În timp ce scrie pronunță epifania cu voce tare. De mai multe ori. De atâtea ori încât începe să îi sune ciudat. Catharsis. Ce limbă a zeilor o fi inventat cuvântul acesta care să conțină tot Universul ei de ceva ani încoace?
Zâmbește. Câteodată se surprinde cu niște întrebări puerile. Nu contează. Unele răspunsuri nu necesită întrebări. Doar gratitudine
că există.
Pe foaia albă tronează mândru un singur cuvânt. Un singur cuvânt care întruchipează o viață, o lume, o realitate, o neîncetată căutare, un Om, un Univers.
Ia foaia în mână și o săruta. O așează in dreptul inimii. E ca și cum un singur cuvânt i-ar fi redat libertatea și viața. EA a devenit cuvântul și cuvântul s-a născut din ea.
Iartă-mă că nu am înțeles mai devreme. Te iubesc. Îți mulțumesc.