Inspir cu nonșalanță miresme de trecut,
Îmi iau avânt, privesc numai în față
Zâmbesc senin la gândul renăscut
Sunt acrobat pe sârmă, pedalez prin viață.
Cu-o mână-mi țin cununa de vise ș-idealuri,
Când pendulez prin crivăț râvnind la un zefir,
Plutesc în ape limpezi sau mă arunc în valuri
Și norii de furtună cu pletele-mi răsfir.
Cu foame de magie înghit un roi de fluturi,
Să-mi umple-n zborul lor pustiul din stomac
Și setea-mi potolesc în ploaia de săruturi,
Tumultul de decepții-mi înec în al uitării lac.
Singurătatea-ți este o plapumă grea,
O lași să te sufoce-ncet, în verile toride,
Te încălzește-n nopțile când iarnă-ți-i inima,
O vinzi și-o cumperi ieftin pe visele-ți hibride.
Îi guști ariditatea ce-ți este panaceu,
O îndulcești cu șoapte și promisiuni deșarte,
O-nfrunți ca demon, zilnic, dar ți-e și Dumnezeu,
O pierzi în dimineți, va reuniți în noapte.
Sub greutatea dulce a trupului tău
Sunt o pisică alintată care toarce,
Mă inunzi adânc și m-arunci într-un hău,
Mă dezintegrez în tine și te sorb rapace.
Îți ofer sânii cruzi și candizi drept ofrandă,
Trupul meu se-nconvoaie de dorință și foc,
Gura mea-ți caut-avidă gura gurmandă,
Mii de fulgere-mi varsă vibrații pe mijloc.
Însetat bei nectarul patimii mele,
Gange sacru cu rol de mântuire,
Îmbătându-te cu miros de carne și piele
Și tot ce e mort și inert își vine-n simțire.
Unu-ntr-altul dansăm un tango ancestral,
Pas cu pas ne flexam trup și minte în joc,
Ne coboară și urcă un gând visceral:
Eu sunt tu,tu ești eu, dulce-amar, cert echivoc.
Trec cu pensula apăsat peste chipul tău fad,
Îți pictez ochii-n guașe de lumină și de iubire,
Linii calde de zâmbet și joacă pe buze îți cad
Și tot ce-i inert și anost își vine-n simțire.
Îți modelez din culoare palme cu urme de sân,
Pe pieptul tău zugrăvesc amintirea buclelor mele,
Și în stomac îți vopsesc un roi de fluturi stăpân,
Ce-ți plimbă-n aripi zile și nopți de doruri grele.
Iubesc liniștea pe care o am atunci când sunt cu tine,
Iubesc ritmul în care-mi bate inima, ritmul tău,
Iubesc modul în care te uiți, cu ochii plini, la mine,
Iubesc cum eu sunt fecioară ta și tu Dumnezeul meu.
Iubesc când te ating, din greșeală, noaptea
Și realizez că ești lângă mine și nu visez,
Iubesc că-mi redai zborul dar și captivitatea
Când sunt cu tine cu inima usoar-o-mbratisez.
Iubesc că iubești mâna mea pe pensulă,
Și liniile calde, culorile ce ies din sufletul meu,
Iubesc că în tumultul zilnic tu-mi ești a fericirii insulă
Și doar cu o privire faci să dispară ce e urât și greu.
Iubesc jocul candid de-a suflete pereche,
Iubesc pasiunea cu care mă săruți și sentimentul de bine
Când emoționat îmi șoptești: “`Ești a mea” la ureche,
Îți iubesc integral făptura și tot ce va urma cu tine.
Îmi iau avânt și-mi deschid aripile spre zare,
Desfac pumnii și culeg praf de zâne și magie de-amurg
Pornesc timid în zbor, mă ghidez după Soare
Zâmbesc senină, alintată pe creștet de Demiurg.
Mă joc de-a v-ați-ascunselea cu stelele și Luna,
Cireșii-mbujorati îmi stau drept adăpost,
Și le respir mireasma, și-mi împletesc cununa
Și îmi hrănesc ființa, copilul care-a fost.
Îmi țin respirația și m-arunc în marea de vise,
Mă ia curentul și mă azvârle-n vâltoare
Mulți îngeri m-așteaptă cu brațe deschise
Și-ndata dispare ce-i rană și doare.
Pe pleoapele grele de somn și visare
Îmi șed licurici și-n taină șoptesc,
Mi-aruncă petale de gând și mirare
Și-mi picură-n suflet un dor nebunesc.
Îmi scot din buzunar zâmbind
Privirea jucăușă și ți-o arunc pe sub gene
Și-ți văd verdele ochilor sclipind
Și brațele robuste arborând alene.
Mână în mână ne admitem paradoxul
Suntem războinici și ne jucăm pașnic
Tu, Polul Nord, eu, Polul Sud, la echinocțiu
Zefir dulce de vară iubind un vânt năprasnic.
Deschid norii și privesc cerul.
Oare când se termină “pana cand”?
Îmi vând certul și-ți cumpăr misterul,
Îmi aștern pe buze urme de gând.
Îți ating cu privirea surâsul echivoc
Și-ți pictez cireși-n floare pe buze,
Tu-mi cânți note adagio pe mijloc,
Gustând moalele cu palmele confuze.
Suntem doi orbi rătăcind printre simțuri,
Murim și ne naștem în noi de o mie de ori,
Ne hrănim vidul cu carne și sâmburi
De adevăr, de regret, de extaz și d-erori.
Ne ghicim în palme viețile-apuse,
Ne visam doi războinici în zale de flori,
Ne șoptim pe mutește emoții ascunse,
Ne aprindem și ardem existențe a priori.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.
Alergi prin ploaie și frica viscerală de a nu te uda prea tare pune stăpânire pe tine și devii o altă persoană.
Actionezi impulsiv și privești doar înainte.
Pășești cu teamă sau dimpotrivă alergi ca să ajungi mai repede la destinație, fără urme adânci, fără să te uzi leoarcă.
Cauți drumul cel mai sigur și mai ușor.
Identifici căile cele mai “uscate” și îți apeși pașii pe drumurile care ocolesc bălțile, fiind sigur că orice e mai bine și mai puțin dureros decât a călca în apă.
Preferi să mergi în echilibru pe o bordură subțire, ca un acrobat la circ pe o funie șubredă.
E greu să-ți păstrezi echilibrul într-un spațiu mic, însă, te încăpățânezi să eviți cu orice preț semnele ploii.
Gândești impulsiv și acționezi la fel.
Uneori este necesar să renunți la lucruri din drumul tău pentru a-ți recăpăta echilibrul.
Uneori ai regrete gândindu-te că ai fi putut să păstrezi în mână lucrul respectiv și totuși să-ți menții traiectoria dreaptă pe bordura subțire, fără să pășești în apă.
O minte împăcată și o inimă ușoară nu au regrete. Nu se uită înapoi cu furie sau cu frustrare. Se uită cu iubire și cu gratitudine.
Deciziile mari nu sunt niciodată ușoare și necesită o calitate a minții pe care mulți dintre noi se luptă să o dezvolte: pacea.
Pacea cu sine că orice decizie ai lua este cea bună, este cea asumată, este cea care te va duce pe drumul tău, drumul care te va învăța lucruri utile, lucruri irepetabile pe un alt drum ales, lucruri care vor scoate la iveală: Omul din tine.
Faci tot posibilul să alegi drumul uscat și sigur, cel cu consecințele favorabile.
Te gândești rapid la cea mai scurtă rută, la drumul lipsit de implicații pe termen lung.
Asta te impedica să deschizi larg ochii și să încetinești pasul, să simți cum ploaia te curăță, cum fiecare picătură are un efect de panaceu pe rănile tale.
Fiecare ploaie este diferită. Fiecare picătură are încărcătura ei, fiecare nor are învățăturile sale, fiecare tunet are un acord distinct în viețile noastre.
Omul complet este acela care acceptă ploaia și o îmbrățișează, care privește cerul în timp ce picăturile i se preling cu repeziciune pe față și zâmbește.
Omul care deține secretul fericirii este acela care încetinește pasul și citește norii.
Le aude glasul divin și le absoarbe toate învățămintele.
El știe că ploaia aceasta este privilegiul lui. El știe că norii vor trece și cerul va fi din nou senin.
Uneori cerul se acoperă de nori.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.
Ce faci atunci? Te trezești? Alergi ca un smintit prin ploaie sau o integrezi? Devii una cu ea și începi să dansezi?
