Matematica interiorului meu îmi șoptește
Că 0 alături de 1 nu-i doar un cod binar.
Poate fi pueril pentr-un pragmatic, chiar hilar
Însă un 0 se simte mereu, cel puțin 1, când iubește.

Cum axioma nu se demonstrează
Ci se admite ca un adevăr universal,
Așa și sufletele ce-n simțiri vibrează
Pictează-n culori vii, eternul gri banal.

Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.

Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.

Indiferența ta mimata-mi făurește cheia,
Ce-nchide-n veșnicie speranța că-ntr-o zi,
în mine o dragoste profundă va trezi femeia
Alchimizand-mi fuga-n verbu-“a iubi”.

Atât de mult e puținul dintre noi,
și-atâta depărtare ne unește,
Atât de singur e cuvântul “doi”
Atât de cert, incertul care ne privește.

Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.

Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.

Aș vrea să mă întorc pe dos. Pielea să-mi fie carne și oasele să-mi fie protejate de epidermă.
Când zâmbesc, să mi se zărească toți mușchii maxilarului: carne roșie contractată într-un gest delicat și grotesc în același timp.
Și plânsul-mi să devină un fenomen tehnic: lichid conductor de emoții care cascadează reactiv din canalul lacrimar.
Să fiu transparentă.
Criteriile de eligibilitate și atracție ale celorlalți pentru mine să graviteze în jurul a:” mmm,ia uite ce sistem nervos periferic sexy are tipa asta” sau “ce frumos și uniform îi bate inima și cât de armonios îi circulă sângele prin vene”.
Oare dacă mi-aș vedea interiorul aș deveni mai responsabilă cu el? Aș avea mai multă grijă?
Dacă mi-aș putea privi ore în șir, zile de-a rândul, inima, după o despărțire, bătând în ritmuri de tobe africane sau în ritm de ceasornic bătrân, neregulat, fără poftă..oare aș îmbrățișa-o mai strâns în haine de nepăsare și aș proteja-o mai abitir de suferință?
Sau, văzându-i frumusețea organului viu, care pulsează de emoție, care respiră intensitate și circulă învolburatul sânge al îndrăgostitului rănit, aș trimite-o mai des la locul de joacă? Chiar cu riscul de a ajunge pe câmpul de luptă, și de a muri la datorie, ca un soldat loial cauzei sale?

Te-am visat aseară, suflete!Erai divizat în două ființe, doi copii neajutorați, un băiat și o fetiță, Animus și Anima. Eram goală pe dinăuntru pentru că nu te conștientizam.Eram un mort viu ce-și purta zilele în vâltoarea rutinei, într-o superficialitate și ignoranță perpetuă.Mi-am trezit conștiința când în vis a apărut un pericol ce amenința să-ți facă rău: un bătrân misterios cu părul și barba albe și mantie neagră.O figură mai degrabă ascunsă, simbolul necunoscutului și nu al maleficului. Dar cui nu îi este frică de necunoscut? Frica a fost stimulul meu pentru a deschide ochii.Te-am luat la pieptul meu, te-am strâns de mână și am fugit de necunoscut, în necunoscut.Am navigat împreună pe ape tulburi, când tu plângeai eu te strângeam mai tare la pieptul meu, când oboseala te descuraja eu te motivam să pășești înainte.Îmi simțeam fiecare mișcare urmărită din umbră de bătrânul cu mantia neagră. Silueta lui era imaginea constantă ce mi se imprimase pe retină.Și deși frica mi-era străjer, cumva, îmi devenise dragă acea autoritate care mă urmărea din necunoscut, care mă ghida să am grijă de tine, suflete.

În fiecare dintre noi există două părți care ne formează întregul, Animus și Anima.Dacă nu le conștientizăm și nu le îngrijim, nu le creștem și nu le apărăm ele ne pot genera reacții care ne pot provoca suferința, precum copiii care resimt lipsa afecțiunii părinților și plâng până la epuizare, a lor și a părinților. Subconștientul ne oferă indicii pentru a aduce în sfera conștiintei clare aceste părți dihotomizate, pentru a le integra și a împiedica proiecția lor asupra altor persoane. Neconștientizate, Animus și Anima, proiecteza pe ecranele ce ne apar în viață, fie că este vorba de persoane de care ne îndrăgostim sau oameni cu care relaționăm într-un mod platonic, un conglomerat de trăsături dominante ale acestor componente ale Sinelui nostru.Proiecția ne poate produce confuzie și pictarea unor imaginii distorsionate a persoanelor asupra cărora proiectăm acea parte din noi.În final, ne îndrăgostim noi de noi fără a putea cunoaște din start omul de care ne îndrăgostim, ci doar reflexia noastră în El.

Te-am visat aseară, suflete!Eram un întreg ce naviga pe ape tulburi, urmărit din umbră de o siluetă cu mantie neagră.Nu-mi mai era frică..

“A fost odată ca niciodată..Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Două sintagme care ne marchează din copilărie și ne construiesc o percepție utopică și eronată despre dragoste și relațiile de cuplu. Niciun autor de basme sau povestitor nu s-a gândit să-și înceapă istorisirea așa: “Și prințul și-a sărutat prințesa și au făcut nuntă mare. A doua zi au început “munca” pentru construcția și dezvoltarea relației de cuplu”.
De ce nu? De ce ni se varsă în minte de mici copii, de către părinți, media, societate, cinematografie, etc faptul că iubirea în normalul ei înseamnă perfecțiune fără niciun efort și că singurele provocări în viețile a doi protagoniști sunt prezente până la legarea relației? Nu ne-ar fi mult mai simplu să fim pregătiți de mici copii pentru viața reală? Nu ar fi fairplay să ni se ofere imagini conforme cu realitatea: un el și o ea care se confruntă cu tatonări, incertitudini, așteptări îndeplinite, așteptări ratate, îndrăgostire, pasiune, finalul îndrăgostirii, eforturi și compromisuri pentru bunul mers al relației, comunicare, certuri, fapte iraționale, împăcări, perioade de calm, perioade de rutină, conștientizarea acestora și munca în echipă pentru revigorarea relației?
Viața bate filmul. Este păcat că învățăm acest lucru într-un mod dureros doar pentru că nu suntem antrenați pentru realitate.
Percepția eronată despre iubire ne aduce în stadiul în care nu putem recunoaște și valora cu adevărat iubirea. Ne hrănim orgoliile cu imaginile hiperbolizate despre noi: suntem grozavi, suntem cei mai cei și merităm perfecțiune. Această perfecțiune ar trebui să se materializeze într-un bărbat sau o femeie, după caz, care să îndeplinească toate cerințele dictate în ani de “învățat” despre prinți și prințese. Alții, în contrapondere, se consideră banali și lipsiți de lucruri valoroase de oferit și se mulțumesc cu “subsolul” iubirii când ar putea urca în vârful zgârie-norilor.
În final, totul se reduce la iubirea de sine și la imaginea clară a celui/ celei care ești. Observând obiectiv atât plusurile cât și minusurile care ne clădesc putem realiza cât este de ridicol să pretindem perfecțiune de la ceilalți sau de la o relație.
Deși nu este o revelație, consider că pentru a fi fericiți în relație cu ceilalți, în primul rând, este necesar să fim fericiți în relația cu noi. În final, nu suntem singuri, suntem și vom fi întotdeauna noi cu noi.
Eu cu mine: prietenă, confidentă, coach, observator obiectiv, mamă, copil, doctor, critic sau fan înrăit. Când îndeplinești toate aceste roluri și multe altele, nu ai nevoie de altcineva care să te completeze, să umple golul ci îți dorești aproape pe cineva care să te țină de mână și să pășească împreună cu tine înainte, cu iubire și înțelegere pentru perfecțiunea imperfecțiunii tale.

https://www.facebook.com/hugourlacherelescarabajo

Almaterapie

Am ieșit într-o dimineață cu inima mea la cafea.
“Tu n-ai observat cât de rănită sunt și că mi-e frică?”
Mi-a șoptit pe un ton ce trăda o frustrare adâncă.
Recunosc că am privit-o surprinsă, printre gene.
Ne cunoșteam de ceva zeci de ani,și nu văzusem semne
Care s-o dea de gol,poate câte-un suspin domol,
Sau vreo bătaie precipitată,când întâlnea o situație tensionată.
În mod normal,părea același cord cu ritm banal,
Ce nu ieșea din schemă cu vreun joc amoros sau vreo dilemă,
Dar iată că-n dimineața aceea cu nor și îngheț,
Inima mea s-a dezvăluit și un gând răzleț,
Mi-a încolțit în mintea,de-a pururea stăpână
Eu și inima mea conviețuim de mult împreună,
Rana adâncă ce o poartă-i și a mea,
Și frica ce o simte-mi oglindește starea.
Așa că am decis într un acord total,
S-alchimizăm tot ce e negativ într-un concept verbal,
Ea să transforme emoțiile-n versuri,
Eu să le-aștern pe foaie și să le modelez cu sensuri,
Și în final,când ne vom bea cafeaua,
În zorii unei zile cu nor și cu îngheț,
Să ne privim și atât.Tăcerea să picteze,
Pereții dintre noi,prea plini de tot ce-a fost.
Prea goi de frici și răni ș-iluzii fără rost.

Scrisoare pentru o oglindă.

Nimic nu este întâmplător.
Cred asta cu toată mintea mea șlefuită în 29 de ani, simt asta cu toată inima.
Poate mi s-au deschis ochii mai abitir în ultimii ani și ceața s-a disipat încet, încet cu fiecare oglindă întâlnită în cale.
Oricât de trist sau resemnat ar suna următoarele cuvinte, simt că ăsta este adevărul ce ne poate oferi echilibrul îndelung căutat: oglinzile apar în calea noastră să ne reflecte pe noi așa cum suntem: frumoși, imperfecți, necopți, cu mii de gânduri confuzante zburând într-o degringoladă amețitoare, rătăcitori printre ani, visători eterni la fericirea de mâine, orbi la momentul de acum care ar putea însemna o fericire mai intensă decât cea la care aspirăm dacă ne-am da voie să o trăim, dacă am renunța la așteptări hiperbolice create din tipare ireale.
Oglinzile vin, ne reflectă ca un “heat map” punctele dureroase, uneori ne trag de mânecă sau ne zgârie suprafețele vulnerabile pentru a ne face atenți și apoi, oglinzile pleacă.
Și golul pe care îl simțim la despărțire nu poate fi umplut decât de conștientizarea acestui adevăr: oglinzile sunt niște celule care ne stimulează rănile pentru a le putea identifica și ulterior a le vindeca.
Oglinzile sunt niște factori imparțiali, ele nu ne fură libertatea, nu ne constrâng să reacționăm într-un fel anume sau să luăm niște decizii specifice. Noi suntem responsabili pentru viețile noastre. Pe deplin.

Aș vrea să-ți mulțumesc, oglindă.

Cu tine învăț, uneori usturător, alteori cu blândețe, că buzele muscate de tăcere sunt preferabile cascadei de cuvinte dureroase ce nu se pot șterge nici cu o mie de “iartă-mă”.
Prin tine învăț că libertatea mea se termină când încalc libertatea celuilalt. Aceptarea faptului că nu stăpânim alte suflete ne redă zborul, altfel îngrădit de posesivitate și egoism izvorâte din neîncredere și teama de respingere.
Îmi testezi limitele zilnic și-mi ștergi de pe ochi ceața, mă văd așa cum sunt cu adevărat, un neofit la răscruce de drumuri.Și cât de multe mai am de învățat despre mine, și cât de frumoasă este descoperirea.
Reflexia mea în tine îmi derulează un film în fața ochilor. O luptă acerbă între dorința de a oferi necondiționat și așteptări inutile ce-mi sapă adânc în interior goluri de neîncredere și dezamăgire. Dar le văd, suflete, le văd și le simt.E mai ușor să le acopăr dacă le știu locația
Învăț că timpul cu mine nu înseamnă singurătate și cât de singură mă simt atunci când nu mă am pe mine alături.
Învăț cât de trist se simte când nu am ochii deschiși spre soarele prezentului și când îmi las mintea încețoșată de furtunile trecutului sau echivocul viitorului.
Învăț să respir, să nu mă mai sufoc în confuzia dintre stările tale și stările mele. Învăț unde te termini tu și încep eu. Învăț să am încredere să mă las să cad, vulnerabilă și fără plasă de siguranță, pentru că în final dacă tu nu mă prinzi, cu certitudine, în saltul către pământ voi învăța să zbor din nou.
Învăț să-mi resetez mintea referitor la ceea ce înseamnă a iubi:un apropiat, un străin,un pisoi, un copil sau pur și simplu pe mine însămi. Învăț că normele sociale și tiparele din filme, familie, societate sunt folositoare pentru a ne crea o structură dar nu ne definesc și nici nu ne construiesc palatul interior. Cimentul tău poate fi nisipul meu mișcător.
Învăț că suntem unici însă sentimentele de singurătate și inadaptare ce ne frământă uneori sunt atât de frecvente. E necesar doar să privim atent în jur și să învățăm să ascultăm.Suntem milioane de suflete ce duc aceeași luptă pentru redescoperire, pentru împăcarea cu noi înșine.
O furtună perpetuua ce se disipează cu puterea minții și cu ajutorul oglinzilor.

Ce bine că ești. Ce bine că mă văd.

Și ce dacă îmi bate vântul peste față,
Sunt meteodependenta, dar sunt în viață.
Și ce dacă sunt buze care-mi șoptesc în spate:
Că sunt “prea” sau nu “destul” de-aparte,
Zâmbesc, țin capul sus, pășesc doar înainte,
Și-mi spun cu hotărâre, mantra mea în minte,
În trei decenii de când sunt analistă,
Am conchis că perfecțiunea nu există.

Și ce dacă mă împiedic din când în când,
Mă-mpleticesc, mai dau cu chipul de pământ,
Mă-nsuflețesc și mă ridic degrabă,
Și am mereu răspunsul când cineva mă-ntreabă:
“Nu-i așa că viața-i grea?
Nu e lumea asta rea?”
Îmi iau mina serioasă și zic cu fermitate:
“Așa învăț să merg. Un pas în față, un pas în spate..”