John Everett Millais – “Ophelia”

John_Everett_Millais_-_Ophelia_-post3

Femeia care își dorea să zboare.

Privește cerul cu ochii senini și goi. Îl vede altfel decât în alte zile. Îl vede altfel decât în alte vieți.

Clipește des și bătăile genelor par să o trezească din visare. Se simte ușoară, amorțită. E o amorțeală dulce. Nu mai e corpul ei acesta, nu-și mai aparține.

Are doar 25 de ani dar a trăi o mie de vieți. A locuit într-o mie de colivii. A zburat și a căzut de o mie de ori. A iubit, a dezamăgit, a plâns, a ignorat și a fost ignorată, s-a născut și a murit de atâtea ori încât inima ei a îmbătrânit.

A știut de fiecare data cum să renască, cum să îndepărteze ceața densă care i se așeza pe inimă după fiecare dezamăgire. Acum nu mai știe, nu mai vrea, nu mai vrea să știe. A obosit. Trezirea a obosit-o.

S-a trezit treptat, câte puțin în fiecare zi. După ceva timp a început să o doară. O dureau ochii deschiși, o durea privirea renăscută, o durea de fiecare dată când își vedea colivia aurită.

Cu anii colivia s-a mărit. Nu se simțea sufocată decât atunci când începea să zboare și se lovea de gratiile groase. Și pentru că zbura din ce în ce mai rar, uita din ce în ce mai ușor că trăia într-o colivie aurită.

A crezut că iubirea o va salva și că într-o zi va fi liberă. A sperat că EL va veni și îi va reda zborul.

Durerea care a doborât-o s-a născut când i-a zărit prima oară colivia. Nu avea gratiile la fel de groase ca ale ei însă erau dintr-un metal incasabil. Și cum putea el să o elibereze pe ea când își avea propria-i colivie?

Privește cerul cu ochii cu ochii înlăcrimați și plini. Sunt plini de toate viețile trăite. Sunt plini de toate bucuriile zborurilor și regretele căderilor. Se simte ușoară. Plutește în eter. Își vede colivia deschisă. În sfârșit poate să zboare liber.

E prima dată și prima viață și primul început…

Leave a Reply