Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Când ne naștem o facem cu certitudinea că tot ce e în jurul nostru e dragoste. Avem siguranța că nimic nu ne poate face rău și că avem dreptul incontestabil la iubire: a părinților, a altor persoane din jur, a animalelor domestice sau sălbatice. Nu ne este frică de nimic. Suntem pânze albe pe care anticipăm palete de iubire. Asta e ceea ce cunoaștem din pântec.
Apoi intervine corijarea. Invățam condiționarea. Invățam frica, întrezărim pericolul chiar în locurile scăldate de lumină pentru că am învățat de la “cei mari” să fim precauți.
Pe măsură ce înaintăm în ani și în relații, pe drumul când drept când înțesat de obstacole, locul certitudinii faptului că Universul e în esență iubire, este luat de frică.
Frica că nu suntem destul de buni, frica că nu suntem “atât de” speciali încât să merităm să fim iubiți cu adevărat.
Si teama aceasta ascunsă sub haine vechi și pompoase, ca orgoliul sau aroganța, ne face să ne autosabotam dreptul la iubire.
Suntem orbiți de frica de a fi răniți, respinși, minimizați sau dezgoliți până la esență, până la miezul vulnerabilității noastre, acolo unde cea mai mică atingere a unui cuvânt nepotrivit ne poate face să ne contorsionăm de durere.
Si această orbire ne oferă protecție. Ne ducem existența învăluiți în această mantie amăgitoare.
Uneori ea ne apără de răni cauzate de alți orbi ascunși sub mantiile lor de teamă. însă de cele mai multe ori ne lipsește de esența vieții: iubirea.
Oare putem fi atât de derutați de teamă încât să ne proiectăm din start eșecul unei relații?
Putem întâlni persoana perfectă pentru noi însă aflându-ne-n deriva rănilor trecute, cauzate de alte eșecuri proiectate din fașă, să etichetăm din start acea persoană ca pe un potențial agresor al propriului suflet?
Putem chiar îndrăgostiți fiind să vânăm cea mai mică greșeală sau să interpretăm orice gest sau cuvânt ca pe o dovadă incontestabilă că cel apropiat nu merită timpul nostru sau afecțiunea noastră?
Si oare această orbire nu duce la rodajul mecanismelor ce dezvoltă afectivitatea și atașamentul și în final la robotizarea noastră?
Putem să ne inducem singuri succesul sau eșecul unei relații. Realitatea ne-o construim întâi în minte și apoi o proiectăm în ecosistemul în care existăm.Iar realitatea este că viața este fie iubire, fie frică.
Cum spunea o replică dintr-un film frumos și tragic de dragoste: Cap ou pas cap?

Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.

Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.

Joc de imaginatie.

Mă gândeam într-o zi în care soarele-mi mângâia pleoapele prea obosite de dor dacă..n-ai vrea să fii hotelul meu?
Întotdeauna mi-am dorit ca viața mea să fie o vacanță perpetuuă și să locuiesc într-un hotel.
Să mă trezesc dimineața și bătăile inimii tale să mă întrebe dacă nu vreau micul dejun la pat.
Buzele tale să-mi așeze pe buze aromă de cafea și croissant cu unt, palmele să-mi servească ferm pe coapse fiorii unui duș scoțian, limba ta să-mi deseneze pe sâni un răvaș de “bună dimineața”..
M-aș trezi cu certitudine înainte de a suna alarma, aș întredeschide ochii în camera dintre clavicula ta și bărbie, ți-aș respira cu nesaț parfumul și te-aș privi fascinată până când soarele ar pătrunde pe jumătate prin fereastra ochilor tăi și i-ai deschide și tu. Atunci speriată că e momentul să fac check-out m-aș cuibări mai abitir în așternuturile brațelor tale și te-aș ruga să mai amâni puțin plecarea, chiar cu riscul de a mai plăti o noapte..

Te-am visat aseară, suflete!Erai divizat în două ființe, doi copii neajutorați, un băiat și o fetiță, Animus și Anima. Eram goală pe dinăuntru pentru că nu te conștientizam.Eram un mort viu ce-și purta zilele în vâltoarea rutinei, într-o superficialitate și ignoranță perpetuă.Mi-am trezit conștiința când în vis a apărut un pericol ce amenința să-ți facă rău: un bătrân misterios cu părul și barba albe și mantie neagră.O figură mai degrabă ascunsă, simbolul necunoscutului și nu al maleficului. Dar cui nu îi este frică de necunoscut? Frica a fost stimulul meu pentru a deschide ochii.Te-am luat la pieptul meu, te-am strâns de mână și am fugit de necunoscut, în necunoscut.Am navigat împreună pe ape tulburi, când tu plângeai eu te strângeam mai tare la pieptul meu, când oboseala te descuraja eu te motivam să pășești înainte.Îmi simțeam fiecare mișcare urmărită din umbră de bătrânul cu mantia neagră. Silueta lui era imaginea constantă ce mi se imprimase pe retină.Și deși frica mi-era străjer, cumva, îmi devenise dragă acea autoritate care mă urmărea din necunoscut, care mă ghida să am grijă de tine, suflete.

În fiecare dintre noi există două părți care ne formează întregul, Animus și Anima.Dacă nu le conștientizăm și nu le îngrijim, nu le creștem și nu le apărăm ele ne pot genera reacții care ne pot provoca suferința, precum copiii care resimt lipsa afecțiunii părinților și plâng până la epuizare, a lor și a părinților. Subconștientul ne oferă indicii pentru a aduce în sfera conștiintei clare aceste părți dihotomizate, pentru a le integra și a împiedica proiecția lor asupra altor persoane. Neconștientizate, Animus și Anima, proiecteza pe ecranele ce ne apar în viață, fie că este vorba de persoane de care ne îndrăgostim sau oameni cu care relaționăm într-un mod platonic, un conglomerat de trăsături dominante ale acestor componente ale Sinelui nostru.Proiecția ne poate produce confuzie și pictarea unor imaginii distorsionate a persoanelor asupra cărora proiectăm acea parte din noi.În final, ne îndrăgostim noi de noi fără a putea cunoaște din start omul de care ne îndrăgostim, ci doar reflexia noastră în El.

Te-am visat aseară, suflete!Eram un întreg ce naviga pe ape tulburi, urmărit din umbră de o siluetă cu mantie neagră.Nu-mi mai era frică..

Părinților mei.

M-am născut sub un copac tomnatic,
I-am îmbrățișat trunchiul cu palmele vii,
Mi-am hrănit spiritul, în paradisul cromatic,
Și-am căutat sensul iubirii în frunzele mii.

Pe crengile-nghețate mi-am plâns pustiul,
Și m-am legat de trunchiul zgrunțuros,
Când în derivă îmi simțeam eul,
Sau gândurile-mi dansau tumultuos.

Mi-am legănat visele de copil bălai,
Pe mușchii ce-i creșteau la bază,
Și-am ascultat vrăjită istorii din Serai,
Șoptite printre crengi, până la prima rază.

I-am inspirat mireasma dulce-a florilor,
Când inima-mi era o primăvară,
Și-n templul verde-am dat glas rugilor,
Când echivocul îmi era povară.

Am respirat în sinergie ani în șir,
Până ce aripile mi-au crescut,
Și am zburat, lăsând în urmă bir
Întreaga-mi frică de necunoscut.

https://www.youtube.com/watch?v=FOjdXSrtUxA

Am iubit iubirea, prin toți porii.
Am alergat după suflet, prin nămeți
Copacii înmuguriți mi-au fost adăpost,
Când buzele-mi căutau un rost,
Pe buzele Lui.

Am respirat, cu disperare, din plămânii Lui
Să mă înec cu viață, să simt că trăiesc.
Am ascultat și strigăte și șoapte,
În fuga-mi perpetuua, în căutarea unui
“Te iubesc”.

Mi-am dansat zilele-n cerc,
Amețind printre emoții induse,
Mi-am închis orizontul și ochii,
Plutind cu brațele-arborate
În iluzii apuse.

M-am jucat cu temeri ș-incert,
Stăpân și servitor deopotrivă,
Am plâns și-am râs de prezentul inert,
Plutind pe o mare de ingnorantă,
În derivă.

Și acum ce? Continuua întrebare..
Ai aripi? Încotro te-ndrepti?
C-un zâmbet, îmi răspund în gând:
Iubirea vine-n pas domol,
Când încetezi să o aștepți.

“A fost odată ca niciodată..Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Două sintagme care ne marchează din copilărie și ne construiesc o percepție utopică și eronată despre dragoste și relațiile de cuplu. Niciun autor de basme sau povestitor nu s-a gândit să-și înceapă istorisirea așa: “Și prințul și-a sărutat prințesa și au făcut nuntă mare. A doua zi au început “munca” pentru construcția și dezvoltarea relației de cuplu”.
De ce nu? De ce ni se varsă în minte de mici copii, de către părinți, media, societate, cinematografie, etc faptul că iubirea în normalul ei înseamnă perfecțiune fără niciun efort și că singurele provocări în viețile a doi protagoniști sunt prezente până la legarea relației? Nu ne-ar fi mult mai simplu să fim pregătiți de mici copii pentru viața reală? Nu ar fi fairplay să ni se ofere imagini conforme cu realitatea: un el și o ea care se confruntă cu tatonări, incertitudini, așteptări îndeplinite, așteptări ratate, îndrăgostire, pasiune, finalul îndrăgostirii, eforturi și compromisuri pentru bunul mers al relației, comunicare, certuri, fapte iraționale, împăcări, perioade de calm, perioade de rutină, conștientizarea acestora și munca în echipă pentru revigorarea relației?
Viața bate filmul. Este păcat că învățăm acest lucru într-un mod dureros doar pentru că nu suntem antrenați pentru realitate.
Percepția eronată despre iubire ne aduce în stadiul în care nu putem recunoaște și valora cu adevărat iubirea. Ne hrănim orgoliile cu imaginile hiperbolizate despre noi: suntem grozavi, suntem cei mai cei și merităm perfecțiune. Această perfecțiune ar trebui să se materializeze într-un bărbat sau o femeie, după caz, care să îndeplinească toate cerințele dictate în ani de “învățat” despre prinți și prințese. Alții, în contrapondere, se consideră banali și lipsiți de lucruri valoroase de oferit și se mulțumesc cu “subsolul” iubirii când ar putea urca în vârful zgârie-norilor.
În final, totul se reduce la iubirea de sine și la imaginea clară a celui/ celei care ești. Observând obiectiv atât plusurile cât și minusurile care ne clădesc putem realiza cât este de ridicol să pretindem perfecțiune de la ceilalți sau de la o relație.
Deși nu este o revelație, consider că pentru a fi fericiți în relație cu ceilalți, în primul rând, este necesar să fim fericiți în relația cu noi. În final, nu suntem singuri, suntem și vom fi întotdeauna noi cu noi.
Eu cu mine: prietenă, confidentă, coach, observator obiectiv, mamă, copil, doctor, critic sau fan înrăit. Când îndeplinești toate aceste roluri și multe altele, nu ai nevoie de altcineva care să te completeze, să umple golul ci îți dorești aproape pe cineva care să te țină de mână și să pășească împreună cu tine înainte, cu iubire și înțelegere pentru perfecțiunea imperfecțiunii tale.

Mă trezesc cu pleoapele lipite,
De liantul viselor “de doi”,
Cu degetele văduvite de tine,
Parcurg harta jumătății goale de așternut,
Încercând să redescopăr în nări,
Mirosul tău, de prunc abia hrănit.

E dimineața cufundată-n gol.
Îmi spăl fața cu zâmbete melacolice,
Și părul mi-l răsfir cu degetele tremurânde,
Așa cum mai ieri mi-l jucai tu,
Preschimbându-mă după poftă, când în copil,
Când în jună neprihănită sau matroană coaptă.

Mă costumez în gânduri de dor,
Pe coapsele orfane, îmi trag ușor, ciorapii,
Mă las îmbrățișată de rochia lila,
Ce mi-ai adus-o-n dar cu secole în urmă,
Nevinovat spectator la scenele de-amor,
Suspină printre falduri, după atingeri ferme.

Pe chip îmi astern metodic masca:
Cu ochi senini ce nu par a fi plâns vreodată,
Cu obraji roșii de-nflăcarare mută,
Cu buze aprinse de sărutări uitate.
O altă eu, ce nu te-a cunoscut,
Ce nu ți s-a jertfit, complet abandonată.

Scrisoare pentru o oglindă.

Nimic nu este întâmplător.
Cred asta cu toată mintea mea șlefuită în 29 de ani, simt asta cu toată inima.
Poate mi s-au deschis ochii mai abitir în ultimii ani și ceața s-a disipat încet, încet cu fiecare oglindă întâlnită în cale.
Oricât de trist sau resemnat ar suna următoarele cuvinte, simt că ăsta este adevărul ce ne poate oferi echilibrul îndelung căutat: oglinzile apar în calea noastră să ne reflecte pe noi așa cum suntem: frumoși, imperfecți, necopți, cu mii de gânduri confuzante zburând într-o degringoladă amețitoare, rătăcitori printre ani, visători eterni la fericirea de mâine, orbi la momentul de acum care ar putea însemna o fericire mai intensă decât cea la care aspirăm dacă ne-am da voie să o trăim, dacă am renunța la așteptări hiperbolice create din tipare ireale.
Oglinzile vin, ne reflectă ca un “heat map” punctele dureroase, uneori ne trag de mânecă sau ne zgârie suprafețele vulnerabile pentru a ne face atenți și apoi, oglinzile pleacă.
Și golul pe care îl simțim la despărțire nu poate fi umplut decât de conștientizarea acestui adevăr: oglinzile sunt niște celule care ne stimulează rănile pentru a le putea identifica și ulterior a le vindeca.
Oglinzile sunt niște factori imparțiali, ele nu ne fură libertatea, nu ne constrâng să reacționăm într-un fel anume sau să luăm niște decizii specifice. Noi suntem responsabili pentru viețile noastre. Pe deplin.

Aș vrea să-ți mulțumesc, oglindă.

Cu tine învăț, uneori usturător, alteori cu blândețe, că buzele muscate de tăcere sunt preferabile cascadei de cuvinte dureroase ce nu se pot șterge nici cu o mie de “iartă-mă”.
Prin tine învăț că libertatea mea se termină când încalc libertatea celuilalt. Aceptarea faptului că nu stăpânim alte suflete ne redă zborul, altfel îngrădit de posesivitate și egoism izvorâte din neîncredere și teama de respingere.
Îmi testezi limitele zilnic și-mi ștergi de pe ochi ceața, mă văd așa cum sunt cu adevărat, un neofit la răscruce de drumuri.Și cât de multe mai am de învățat despre mine, și cât de frumoasă este descoperirea.
Reflexia mea în tine îmi derulează un film în fața ochilor. O luptă acerbă între dorința de a oferi necondiționat și așteptări inutile ce-mi sapă adânc în interior goluri de neîncredere și dezamăgire. Dar le văd, suflete, le văd și le simt.E mai ușor să le acopăr dacă le știu locația
Învăț că timpul cu mine nu înseamnă singurătate și cât de singură mă simt atunci când nu mă am pe mine alături.
Învăț cât de trist se simte când nu am ochii deschiși spre soarele prezentului și când îmi las mintea încețoșată de furtunile trecutului sau echivocul viitorului.
Învăț să respir, să nu mă mai sufoc în confuzia dintre stările tale și stările mele. Învăț unde te termini tu și încep eu. Învăț să am încredere să mă las să cad, vulnerabilă și fără plasă de siguranță, pentru că în final dacă tu nu mă prinzi, cu certitudine, în saltul către pământ voi învăța să zbor din nou.
Învăț să-mi resetez mintea referitor la ceea ce înseamnă a iubi:un apropiat, un străin,un pisoi, un copil sau pur și simplu pe mine însămi. Învăț că normele sociale și tiparele din filme, familie, societate sunt folositoare pentru a ne crea o structură dar nu ne definesc și nici nu ne construiesc palatul interior. Cimentul tău poate fi nisipul meu mișcător.
Învăț că suntem unici însă sentimentele de singurătate și inadaptare ce ne frământă uneori sunt atât de frecvente. E necesar doar să privim atent în jur și să învățăm să ascultăm.Suntem milioane de suflete ce duc aceeași luptă pentru redescoperire, pentru împăcarea cu noi înșine.
O furtună perpetuua ce se disipează cu puterea minții și cu ajutorul oglinzilor.

Ce bine că ești. Ce bine că mă văd.