http://witchoria.com/

Oare e imposibil pentru oamenii cu sufletele bătrâne, rodate în suferința despărțirilor repetate, să se mai îndrăgostească?
Oare aceia dintre ei care-și conștientizează până la os starea de războinic pașnic, în armură impenetrabilă, se mulțumesc să aibă un alt războinic deghizat alături?
Oare numărul iubirilor de foc este limitat? Oare fluturii din stomac amorțesc și mor odată cu trecerea anotimpurilor iubirii?
Oare suferința și singurătatea te fac mai înțelept și mai dispus să uiți de nebuniile pe care ți-ai fi dorit să le faci din dragoste și, în schimb, să te atașezi așezat și cumpătat și să pufnești în râs ironic când în fața ta se pictează tablouri cu îndrăgostiți pasionali?
Oare poți regresa în cinism și progresa în iubire, odată cu vârsta? Sentimentul de inocență și încredere oarbă în celălalt să se nască odată cu trecerea către vârste mai înaintate, ca un mic Benjamin Button, veștejit de vreme gângurind în fașă..?

Sunt un cântec de leagăn, murmurat ușor într-o zi ploioasă de toamnă, la creștetul unui copil bălai, ce pășește ușor în lumea dulce a viselor.Și în timp ce sunt cântat aproape șoptit de maica drăgăstoasă mă întreb: “Oare visele copiilor sunt pictate în culori mai vii? Oare cerul e mai albastru? Soarele mai strălucitor? Câmpiile mai verzi? Zâmbetul mai zâmbet? Jocul mai joc? Fericirea mai fericire?”

Sunt o cetate de scaun, părăsită. În mine au domnit timp de secole visarea și naivitatea până ce furtunile de deziluzii le-au alungat. Îmi aștept, tăcută, stăpânii să mă reconstruiască. Sunt toată un mușchi.

Sunt un copac iremediabil îndrăgostit de soare. Îmi întind crengile într-o îmbrățișare sacră. Ating timid cu mugurii mei razele efemere și, aștept, în fiecare noapte, stăpânit de dor, sărutul candid de dimineață.

Sunt o romanță scrisă de un poet ratat. Absintul ultim băut l-a împiedicat să-mi afle finalul. Îmi respir adânc anii de praf din sertarul ce mi-e “acasă” și visez să mi se dea glas.

Sunt un călător ce-și găsește energia în “azi” și “aici”. Fiecare loc în care pășesc e “acasă”. Fiecare om pe care îl întâlnesc pe drum mi-e mamă și tată. Fiecare părticică de necunoscut este privită cu ochii deschiși și inima trează. Sunt eu, mai “eu” acum decât eu-l de ieri.

Manifest pentru iubire.

Să iubesc complet.Să trec de coaja tare, să gust miezul cu papilele cât se poate de vii, și să ajung la sâmbure.Și nici acolo să nu mă opresc.Să-i desfac cochilia impenetrabilă și să simt pielița amăruie și dulceața învăluită de ea.

Să iubesc complet? Să-mi dezbrac la ușa interacțiunii dintre noi doi haina așteptărilor.Să ofer tot ceea ce nu mi s-a dat vreodată, să ofer tot ceea ce mi-am dorit, tot ceea ce nu am știut că-mi doresc, tot ceea ce mi-a fost frică să-mi doresc.Să ofer totul dacă mi se cere totul, fără să mă pierd pe mine în El.

Să iubesc complet! Să iubesc liber, necondiționat, înflăcărat fără a sufoca persoană de lângă mine. Să iubesc adevărul dintre noi, să iubesc fără măști și constrângeri și frici coercitive.

Să iubesc incertul relației noastre, să-mi fie aer pentru dorința de libertate și teama de plafonare.
Să iubesc complet: sacru și profan, și tot ceea ce este gri între aceste două concepte. Să iubesc fără rușine, fără vină, fără a judeca și a mă autojudeca.

Să iubesc corp, carne, oase, piele, să-mi clădesc buncăre dar și grădini suspendate între brațele Lui, să-mi recreez camera copilăriei după lobul urechii lui drepte și să-mi respir toate temerile acolo până mi se vindecă aripile. Și după zbor, să-mi odihnesc trupul în aceeași odaie caldă și luminoasă, mirosind a parfum și siguranță.

Să iubesc complet. Să iubesc omul din El, esența pură a ființei lui cu emoții și gânduri și stări și reacții și vise și dileme și temeri și adevăruri și certitudini și răzgândiri și fugă și liniște și zbucium și calm și toate părțile Lui antagonice.

Să iubesc cu răbdare. Să iubesc până și răbdarea necesară pentru a iubi cu răbdare.

Să iubesc complet. Să iubesc.