Matematica interiorului meu îmi șoptește
Că 0 alături de 1 nu-i doar un cod binar.
Poate fi pueril pentr-un pragmatic, chiar hilar
Însă un 0 se simte mereu, cel puțin 1, când iubește.

Cum axioma nu se demonstrează
Ci se admite ca un adevăr universal,
Așa și sufletele ce-n simțiri vibrează
Pictează-n culori vii, eternul gri banal.

Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.

Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Indiferența ta mimata-mi făurește cheia,
Ce-nchide-n veșnicie speranța că-ntr-o zi,
în mine o dragoste profundă va trezi femeia
Alchimizand-mi fuga-n verbu-“a iubi”.

Atât de mult e puținul dintre noi,
și-atâta depărtare ne unește,
Atât de singur e cuvântul “doi”
Atât de cert, incertul care ne privește.

Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.

Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.

Părinților mei.

M-am născut sub un copac tomnatic,
I-am îmbrățișat trunchiul cu palmele vii,
Mi-am hrănit spiritul, în paradisul cromatic,
Și-am căutat sensul iubirii în frunzele mii.

Pe crengile-nghețate mi-am plâns pustiul,
Și m-am legat de trunchiul zgrunțuros,
Când în derivă îmi simțeam eul,
Sau gândurile-mi dansau tumultuos.

Mi-am legănat visele de copil bălai,
Pe mușchii ce-i creșteau la bază,
Și-am ascultat vrăjită istorii din Serai,
Șoptite printre crengi, până la prima rază.

I-am inspirat mireasma dulce-a florilor,
Când inima-mi era o primăvară,
Și-n templul verde-am dat glas rugilor,
Când echivocul îmi era povară.

Am respirat în sinergie ani în șir,
Până ce aripile mi-au crescut,
Și am zburat, lăsând în urmă bir
Întreaga-mi frică de necunoscut.

https://www.youtube.com/watch?v=FOjdXSrtUxA

Am iubit iubirea, prin toți porii.
Am alergat după suflet, prin nămeți
Copacii înmuguriți mi-au fost adăpost,
Când buzele-mi căutau un rost,
Pe buzele Lui.

Am respirat, cu disperare, din plămânii Lui
Să mă înec cu viață, să simt că trăiesc.
Am ascultat și strigăte și șoapte,
În fuga-mi perpetuua, în căutarea unui
“Te iubesc”.

Mi-am dansat zilele-n cerc,
Amețind printre emoții induse,
Mi-am închis orizontul și ochii,
Plutind cu brațele-arborate
În iluzii apuse.

M-am jucat cu temeri ș-incert,
Stăpân și servitor deopotrivă,
Am plâns și-am râs de prezentul inert,
Plutind pe o mare de ingnorantă,
În derivă.

Și acum ce? Continuua întrebare..
Ai aripi? Încotro te-ndrepti?
C-un zâmbet, îmi răspund în gând:
Iubirea vine-n pas domol,
Când încetezi să o aștepți.

https://www.facebook.com/hugourlacherelescarabajo

Almaterapie

Am ieșit într-o dimineață cu inima mea la cafea.
“Tu n-ai observat cât de rănită sunt și că mi-e frică?”
Mi-a șoptit pe un ton ce trăda o frustrare adâncă.
Recunosc că am privit-o surprinsă, printre gene.
Ne cunoșteam de ceva zeci de ani,și nu văzusem semne
Care s-o dea de gol,poate câte-un suspin domol,
Sau vreo bătaie precipitată,când întâlnea o situație tensionată.
În mod normal,părea același cord cu ritm banal,
Ce nu ieșea din schemă cu vreun joc amoros sau vreo dilemă,
Dar iată că-n dimineața aceea cu nor și îngheț,
Inima mea s-a dezvăluit și un gând răzleț,
Mi-a încolțit în mintea,de-a pururea stăpână
Eu și inima mea conviețuim de mult împreună,
Rana adâncă ce o poartă-i și a mea,
Și frica ce o simte-mi oglindește starea.
Așa că am decis într un acord total,
S-alchimizăm tot ce e negativ într-un concept verbal,
Ea să transforme emoțiile-n versuri,
Eu să le-aștern pe foaie și să le modelez cu sensuri,
Și în final,când ne vom bea cafeaua,
În zorii unei zile cu nor și cu îngheț,
Să ne privim și atât.Tăcerea să picteze,
Pereții dintre noi,prea plini de tot ce-a fost.
Prea goi de frici și răni ș-iluzii fără rost.

Iubito,vreau să îți scriu pe trup,
Cu pana înmuiată în visare,
Sclipirea valurilor în răsăritul mut
Și mii de deziluzii, ce îndată s-au pierdut,
Într-o eternă îmbrățișare.

Pe genele încărcate de roua “ieri”-ului,
Ți-aștern povești cu noi, în liber zbor
Și-ți construiesc doar ție-albastrul cerului,
C-un zâmbet dezarmant, îți suflu orice nor,
În tainele eterului.

Și-ți stăvilesc, cu un sărut arhaic
Incertul buzelor pribege,vii,
Cu-atingeri sacre, peste trupul laic
Îți modelez făptura, zeiță tu vei fi
Și-ți înfloresc cu pătimi mii și mii,
Sublimul din prozaic.