Joc de imaginatie.

Mă gândeam într-o zi în care soarele-mi mângâia pleoapele prea obosite de dor dacă..n-ai vrea să fii hotelul meu?
Întotdeauna mi-am dorit ca viața mea să fie o vacanță perpetuuă și să locuiesc într-un hotel.
Să mă trezesc dimineața și bătăile inimii tale să mă întrebe dacă nu vreau micul dejun la pat.
Buzele tale să-mi așeze pe buze aromă de cafea și croissant cu unt, palmele să-mi servească ferm pe coapse fiorii unui duș scoțian, limba ta să-mi deseneze pe sâni un răvaș de “bună dimineața”..
M-aș trezi cu certitudine înainte de a suna alarma, aș întredeschide ochii în camera dintre clavicula ta și bărbie, ți-aș respira cu nesaț parfumul și te-aș privi fascinată până când soarele ar pătrunde pe jumătate prin fereastra ochilor tăi și i-ai deschide și tu. Atunci speriată că e momentul să fac check-out m-aș cuibări mai abitir în așternuturile brațelor tale și te-aș ruga să mai amâni puțin plecarea, chiar cu riscul de a mai plăti o noapte..

Mi-e foame.
Mi-e foame de intensitatea creativă care mă introducea într-o transă din care nu puteam ieși decât plătind tributul cuvintelor. Cuvinte care curgeau în cascade într-o ordine dadaistă, pe care mai apoi le aranjam sistematic într-un tablou – oglindă a stărilor mele de moment. Simt neliniștea liniștii dinaintea furtunii. Emisfera mea dreaptă e îmbufnată și pulsează de gânduri. O înșiruire de nonsensuri ce se desfășoară degringolant într-un automatism ce nu poate fi redat pe hârtie. Ce urmează? Este acesta efectul fericirii?O amorțeală plăcută, un văl ușor de anestezic ce se așează peste tot ceea ce nu este încă integrat și/ sau sublimat într-un act creativ, de orice fel? Există oare dependența de detoxifiere prin artă? Sau este actul creativ, în orice formă a sa, un drog? Cu siguranță anxietatea, fără vreun motiv extern palpabil, poate fi un simptom. Am sentimentul că sunt încarcerată într-o cușcă în care m-am condus benevol iar cheia îmi este la îndemână dar parcă nu pot întinde brațul să o apuc. Sunt țintuita în loc de sentimentul de teamă, teama de derizoriu. Planează asupra mea ideea că fericirea e ofertantă dar mă lipsește de insipiratia necesară pentru a ordona gândurile îngropate sub vălul de anestezic. Ele nu pot fi șterse de către altcineva. Pot fi doar acoperite. Forfotesc când în șoaptă, când zgomotos, depinzând de nivelul de oxitocină secretat de creierul meu.
De fapt, cred că pot face o analogie între relația de cuplu și relația pe care o persoană o are cu partea sa creativă și cu exprimarea acestei creativități. Această relație poate fi negată, poate fi pusă pe pauză, poate fi redusă la “a fost odată ca niciodată o poveste frumoasă care s-a încheiat..” însă dorința va exista perpetuu, dorul nu se diminuează oricâte cuie ai încerca să aduni pentru a înlocui această relație cu tine însuți. În fond, orice formă de artă este rezultatul unei negocieri cu tine însuți: oferi, metamorfozezi ceea ce oferi și primești. Și toate acțiunile acestea pornesc de la tine și se finalizează cu tine. Omul, în actul său creativ este veriga terminala a ciclului evolutiv. Și dacă creatorul este veriga terminală atunci creația ce reprezintă? Reziduri sau diamante?…To be continued..

În tumultul zilnic în care se cascadeaza întâlniri cu clienți, sute de e-mailuri, uneori conversații interminabile despre nimic, fuga continuă către perfecțiune, autoflagelarea mentală că nu suntem destul de buni, destul de eficienți, destul de rapizi, destul de acolo, uităm să facem un gest esențial pentru a trăi: să respirăm.
Respirăm superficial, doar atât cât să ne menținem funcțiile vitale, atât cât să nu interferăm cu programul nostru super-uber-aglomerat. Câți dintre noi își iau timp, odată la 2-3 ore să stea cu ei și să inspire adânc, din stomac și în aerul expirat să-și elibereze toate gândurile negative, cianură pentru suflet și minte?
Câți dintre noi cunosc teoria importanței meditației și respirației și nu-și găsesc 5 minute pe zi să o practice? Și aici nu vorbesc de vreo practică psiho-pupu cu incantații și poziții demne de Nadia Comaneci. Este atât de simplu. Este parcă prea simplu și de asta uităm să o facem.
Cum ar fi să introducem în programul draconic și câte o pauză de respirat: aer pentru plămâni, libertate pentru minte și liniște pentru suflet.
Să reinvatam să respirăm. Să inspirăm dragoste, blândețe, liniște, sănătate, zâmbete și să ne eliberăm de furie, vinovăție, neîncredere în sine, invidie, cinism.
Să începem ziua cu o schimbare!

Părinților mei.

M-am născut sub un copac tomnatic,
I-am îmbrățișat trunchiul cu palmele vii,
Mi-am hrănit spiritul, în paradisul cromatic,
Și-am căutat sensul iubirii în frunzele mii.

Pe crengile-nghețate mi-am plâns pustiul,
Și m-am legat de trunchiul zgrunțuros,
Când în derivă îmi simțeam eul,
Sau gândurile-mi dansau tumultuos.

Mi-am legănat visele de copil bălai,
Pe mușchii ce-i creșteau la bază,
Și-am ascultat vrăjită istorii din Serai,
Șoptite printre crengi, până la prima rază.

I-am inspirat mireasma dulce-a florilor,
Când inima-mi era o primăvară,
Și-n templul verde-am dat glas rugilor,
Când echivocul îmi era povară.

Am respirat în sinergie ani în șir,
Până ce aripile mi-au crescut,
Și am zburat, lăsând în urmă bir
Întreaga-mi frică de necunoscut.

http://witchoria.com/

Oare e imposibil pentru oamenii cu sufletele bătrâne, rodate în suferința despărțirilor repetate, să se mai îndrăgostească?
Oare aceia dintre ei care-și conștientizează până la os starea de războinic pașnic, în armură impenetrabilă, se mulțumesc să aibă un alt războinic deghizat alături?
Oare numărul iubirilor de foc este limitat? Oare fluturii din stomac amorțesc și mor odată cu trecerea anotimpurilor iubirii?
Oare suferința și singurătatea te fac mai înțelept și mai dispus să uiți de nebuniile pe care ți-ai fi dorit să le faci din dragoste și, în schimb, să te atașezi așezat și cumpătat și să pufnești în râs ironic când în fața ta se pictează tablouri cu îndrăgostiți pasionali?
Oare poți regresa în cinism și progresa în iubire, odată cu vârsta? Sentimentul de inocență și încredere oarbă în celălalt să se nască odată cu trecerea către vârste mai înaintate, ca un mic Benjamin Button, veștejit de vreme gângurind în fașă..?

Mi-e prea pustiu de tine așternutul,
Cu buzele însetate, ți-aș mistui sărutul
Mi-ai umple-ncet ființa, cu sacru și profan,
Ți-aș fi mamă și tată în sufletu-ți orfan.

Și te-aș hrăni cu viață și dulcele nectar
Ți-aș fi deopotrivă, sclav și proprietar
Tu mi-ai răpi din suflet și eu ți-aș vinde vise,
Ți-aș respira dorința pe pleoapele închise.

Vreau să-ți ofer tribut din trupu-mi arzător,
Să-mi stingi cu dansul limbii focul mistuitor,
Cu palmele aprinse să-mi modelezi făptura,
Privindu-mă cu patimă, să-mi prelungești tortura.

Dialog Yin si Yang

Ia-mi pumnii încleștați în lupta
Dintre “albul prea alb” și negrul vid,
Sfărâmă-i în mii de particule:
De “vreau” și “simt” și “vie”,
Toarnă-n amestec coapse goale,
De esența dimineților în doi…

Ți-i returnez, să știi!
Când binele și răul vor dispărea
Iar păru-ți va juca pe sânul plin
De “vrei”, de “simți”, de “vie”,
Îi vei vedea întinși pe alte coapse
Și vei uita c-au fost vreodată pumni.

Gratitudine.

Magia există și am drept incontestabilă dovadă:
Fiecare răsărit, picurii de ploaie, fulgii de zăpadă.
Și dacă scepticii persistă în necredința lor acerbă,
Îi poftesc să-și privească-n oglindă ființa lor superbă.

Două jumătăți de minune, egal proporționate,
Două brațe fine, două palme-atent sculptate,
Un chip luminos guvernat de buze fragezi și vii,
Doi ochi cameleonici ce știu singuri-a iubi.

Privim mult prea des în jur și orbecăim amorțiți,
În căutare de acel ceva, care să ne facă fericiți,
Și nu ne-oprim decât dacă ne-mpiedicăm,
Și atunci deschidem ochii, și-ncepem să visăm.

De-aș putea să-ți îndepărtez coaja,
Să ajung la miezul eului tău luminos,
Fără să rup din tine carne și piele,
Fără să mă doară că sângerezi,
Fără să mă orbească viscolul din tine.
De m-ai lăsa să intru..
De-aș putea să-ți curăț inima de deziluzii,
Să șterg praful de pe rafturile cu iubire,
Să spăl pereții mânjiți de respingere și ego,
Să rup pânzele de “ce-ar fi fost”
Care-ți sufocă respirația noaptea,
Să-ți mătur din minte negura disperării,
Să-ți deschid larg fereastra către primăvara din tine,
M-aș trezi când crapă de ziuă să te ajut
Să găsești cheia, să-ți descatusezi razele.

Libertate.

Un cuvânt al cărui sens l-am căutat timp de 28 de ani. I-am dat multe definiții, care mai de care mai coercitive.

În adolescență, libertatea însemna lipsa îngrădirii parentale, posibilitatea de a-mi alege prietenii, modul de viață, planurile de viitor, fără condiționări din partea părinților. Abia mai târziu am înțeles că acele condiționări veneau tot din interior. Frica de a nu-mi dezamăgi părinții era stimulul suprem al acțiunilor mele. Ulterior, după ce m-am rodat constant în a alege drumuri care păreau atât de distincte față de ceea ce își doreau, sau ce credeam eu că își doresc ai mei de la viața mea am realizat cu adevărat sensul cuvântului “libertate”.

Am căzut în multe momente în mrejele dorinței de a aparține unui grup social, de a mă modela pe personalitățile altora pentru a fi parte integrantă dintr-o mulțime. Interiorul meu a plâns de multe ori la imaginea falsă reflectată de oglinda grupului din care făceam parte. Am schimbat zeci de măști și am jucat cu patimă roluri care atunci îmi păreau atât de familiare și potrivite.Cu fiecare mască de care scăpam mă simțeam mai liberă dar și mai singură. Din dorința de a-mi păstra și cultiva libertatea mi-am clădit o armură impenetrabilă de cinism și răzvrătire împotriva regulilor și cutumelor sociale.
Doream să zbor dar în fiecare moment de incertitudine asupra felului meu de a fi, care nu coincidea cu părerile celor din jur, îmi mai aplicam un strat de plumb pe aripi.

Conștientizarea izolării eului meu m-a dus la cunoașterea adevăratei libertăți. Am învățat că a mă iubi și a mă accepta așa cum sunt, perfectă în imperfecțiunea mea, mă face să atrag persoane față de care pot fi eu însămi, fără măști, fără armură, fără zâmbete false.

Pentru mine, astăzi, libertatea constă în depășirea fricilor și iubirea de sine fără bariere autoimpuse. Și consecința acestui act este liniștea sufletească.

Sunt conștientă că doar eu mă pot transforma în sclava normelor sociale, doar eu mă pot închide în colivia principiilor general valabile care nu coincid cu valorile mele și că eu dețin cheia acestei colivii.

Aleg să zbor liberă, cu ochii larg deschiși, asumându-mi faptul că la un moment dat m-aș putea apropia prea mult de Soare sau că aș putea atinge cu aripile mele Pământul. Și da, această libertate mă face fericită.

Fii liber să îți pierzi speranța și să o regasesti, fii liber să visezi, fii liber să te joci, fii liber să zâmbești și să aduci zâmbete pe buzele altora, fii liber să creezi fără a distruge, fii liber să te exprimi fără frica de a fi respins, fii liber să te iubești și să iubești!

Fii liber să fii liber!