Indiferența ta mimata-mi făurește cheia,
Ce-nchide-n veșnicie speranța că-ntr-o zi,
în mine o dragoste profundă va trezi femeia
Alchimizand-mi fuga-n verbu-“a iubi”.

Atât de mult e puținul dintre noi,
și-atâta depărtare ne unește,
Atât de singur e cuvântul “doi”
Atât de cert, incertul care ne privește.

“A fost odată ca niciodată..Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Două sintagme care ne marchează din copilărie și ne construiesc o percepție utopică și eronată despre dragoste și relațiile de cuplu. Niciun autor de basme sau povestitor nu s-a gândit să-și înceapă istorisirea așa: “Și prințul și-a sărutat prințesa și au făcut nuntă mare. A doua zi au început “munca” pentru construcția și dezvoltarea relației de cuplu”.
De ce nu? De ce ni se varsă în minte de mici copii, de către părinți, media, societate, cinematografie, etc faptul că iubirea în normalul ei înseamnă perfecțiune fără niciun efort și că singurele provocări în viețile a doi protagoniști sunt prezente până la legarea relației? Nu ne-ar fi mult mai simplu să fim pregătiți de mici copii pentru viața reală? Nu ar fi fairplay să ni se ofere imagini conforme cu realitatea: un el și o ea care se confruntă cu tatonări, incertitudini, așteptări îndeplinite, așteptări ratate, îndrăgostire, pasiune, finalul îndrăgostirii, eforturi și compromisuri pentru bunul mers al relației, comunicare, certuri, fapte iraționale, împăcări, perioade de calm, perioade de rutină, conștientizarea acestora și munca în echipă pentru revigorarea relației?
Viața bate filmul. Este păcat că învățăm acest lucru într-un mod dureros doar pentru că nu suntem antrenați pentru realitate.
Percepția eronată despre iubire ne aduce în stadiul în care nu putem recunoaște și valora cu adevărat iubirea. Ne hrănim orgoliile cu imaginile hiperbolizate despre noi: suntem grozavi, suntem cei mai cei și merităm perfecțiune. Această perfecțiune ar trebui să se materializeze într-un bărbat sau o femeie, după caz, care să îndeplinească toate cerințele dictate în ani de “învățat” despre prinți și prințese. Alții, în contrapondere, se consideră banali și lipsiți de lucruri valoroase de oferit și se mulțumesc cu “subsolul” iubirii când ar putea urca în vârful zgârie-norilor.
În final, totul se reduce la iubirea de sine și la imaginea clară a celui/ celei care ești. Observând obiectiv atât plusurile cât și minusurile care ne clădesc putem realiza cât este de ridicol să pretindem perfecțiune de la ceilalți sau de la o relație.
Deși nu este o revelație, consider că pentru a fi fericiți în relație cu ceilalți, în primul rând, este necesar să fim fericiți în relația cu noi. În final, nu suntem singuri, suntem și vom fi întotdeauna noi cu noi.
Eu cu mine: prietenă, confidentă, coach, observator obiectiv, mamă, copil, doctor, critic sau fan înrăit. Când îndeplinești toate aceste roluri și multe altele, nu ai nevoie de altcineva care să te completeze, să umple golul ci îți dorești aproape pe cineva care să te țină de mână și să pășească împreună cu tine înainte, cu iubire și înțelegere pentru perfecțiunea imperfecțiunii tale.

Iubito,vreau să îți scriu pe trup,
Cu pana înmuiată în visare,
Sclipirea valurilor în răsăritul mut
Și mii de deziluzii, ce îndată s-au pierdut,
Într-o eternă îmbrățișare.

Pe genele încărcate de roua “ieri”-ului,
Ți-aștern povești cu noi, în liber zbor
Și-ți construiesc doar ție-albastrul cerului,
C-un zâmbet dezarmant, îți suflu orice nor,
În tainele eterului.

Și-ți stăvilesc, cu un sărut arhaic
Incertul buzelor pribege,vii,
Cu-atingeri sacre, peste trupul laic
Îți modelez făptura, zeiță tu vei fi
Și-ți înfloresc cu pătimi mii și mii,
Sublimul din prozaic.

Ochii care nu se văd se uită?

Se uită spre trecut și se hrănesc,
Cu răsărituri aprinse, și-ți respiră
Printre gene chipul, cernând
În sita viselor, apropieri panaceu.

Și de aș vrea să-ți dau uitării ochii
Sau dorul arzător cumva să-mi sting,
De pe retină să-mi smulg dramatic
Cu degetele-mi tremurânde, eterice
Imaginea cu ultimii noi care-am fost:
Obrazul tău stâng, lipit de al meu
Într-o îmbrățișare ce a durat secole,
Sinergia dintre cordul meu pulsând,
În ritmul muzicilor tribale africane,
Și inima ta obosită de emoții repetate,
Aș rămâne așa cum am mai fost
Oarbă și goală de tine, o carapace.

Aș vrea să-ți desenez din amintiri,
Linia fericirii, pe chipul pătruns
De nopți nedormite, udate în sudoarea
Zbuciumului evadării din “€œnimic”.
Mi te dau toată.

Cu buricele degetelor să-ți cânt,
De-a lungul coastelor, ritmic,
Sonata lunii, nopți de-a rândul,
Iar buzele-mi pătimașe să-ți fie,
Pecete eternă.

Și între coapsele-mi aprinse,
Să îți găsești viu adăpost,
Să-mi întreții cu șoapte flama,
Să-mi fii stăpân sau rob pios,
Al viselor luceafăr.

Încerc să-mi șterg cu amintiri,
Praful dens ce s-a depus,
Din deziluzii continue, istovitoare
Pe aripile fluturilor mei,
Odată albe,bătând triumfător,
În zborul către nemărginirea iubirii,
Când diminețile răsăreau din noi,
Și valurile ni se spărgeau în vene,
Iar în urechi, ne sunau la unison,
Promisiuni candide de final utopic,
Din povești proiectate în ani de visare.
Și aș clădi, cu palmele goale de tine,
Un templu de rugi arzătoare,
Sprijinite în ecouri plânse de dor.
O preoteas-a iubirii infinite-aș deveni,
Și ți-aș cânta din inima pulsândă,
Anii de existență larvară,
Când în coconul inocenței mele,
Te-am hrănit cu flori feciorelnice,
Și ți-am potolit setea cu nectarul
Coapselor mele, jăratec aprins,
Până când, din îmbrățișările sufletelor noastre
Ți-au crescut aripi și-ncet, mișelește,
Ți-ai luat zborul, către alte buze arse de dor.

Îmi simt mușchii inimii atrofiati
De lipsa jocului de-a iubirea,
Îmi pun la zid emoțiile și trag,
Prin luneta murdară de iluzii
Ochesc tot ce e viu în mine.

Pășesc printre bucățile de suflet,
Și voluptatea nimicului mi-e mantie,
În adâncul eu-lui meu pustiit
Se naște un strigăt mut
Ce-mi face întreaga ființă să vibreze:

“Mai e cineva viu aici?”

Și-ncep un monolog hilar,
Al criminalului cuprins de regret,
Îmi mângâi duios victimele pe aripi
De parcă aș vrea să le suflu viață,
Dar ochii-mi se îneacă în marea de inert.

Cuprinsă de frigul deșertului lăuntric,
Rătăcesc după vreascuri de speranță,
Și-n pribegia prin negura incertului,
Simt o prezența caldă,o-mbratisare eterică,
Și-aud în juru-mi șoapte, o mantră repetitivă:

“Esența ta este iubire. Să nu uiți niciodată!”

Mi-am învelit inima-ntr-o pojghiță subțire de teamă,
E absurdul firescului după durere, nu mă lua-n seamă,
Tu sufocă-mă cu sărutări apăsate și vise de doi,
Și ai să vezi cum se topește de-ndată pojghița dintre noi.

Acoperă-mi gândurile de-ndoială cu mângâieri nocturne,
Redesenează-mi ferm linia vieții pe vechile urme,
Șoptește-mi în somn acorduri de drag și de dor,
Hrănește-mi foamea.Prin tine, vreau să renasc și să mor.

Cioplește-mi cu pofta din ochii tăi verzi o oglindă,
Vreau să-mi reflect în ea feminitatea arzândă,
Cu buzele tale calde vindecă gura mea oarbă
Și palmele-ți ude de patimă făptura mea s-o soarbă.