Scrisoare pentru o oglindă.

Nimic nu este întâmplător.
Cred asta cu toată mintea mea șlefuită în 29 de ani, simt asta cu toată inima.
Poate mi s-au deschis ochii mai abitir în ultimii ani și ceața s-a disipat încet, încet cu fiecare oglindă întâlnită în cale.
Oricât de trist sau resemnat ar suna următoarele cuvinte, simt că ăsta este adevărul ce ne poate oferi echilibrul îndelung căutat: oglinzile apar în calea noastră să ne reflecte pe noi așa cum suntem: frumoși, imperfecți, necopți, cu mii de gânduri confuzante zburând într-o degringoladă amețitoare, rătăcitori printre ani, visători eterni la fericirea de mâine, orbi la momentul de acum care ar putea însemna o fericire mai intensă decât cea la care aspirăm dacă ne-am da voie să o trăim, dacă am renunța la așteptări hiperbolice create din tipare ireale.
Oglinzile vin, ne reflectă ca un “heat map” punctele dureroase, uneori ne trag de mânecă sau ne zgârie suprafețele vulnerabile pentru a ne face atenți și apoi, oglinzile pleacă.
Și golul pe care îl simțim la despărțire nu poate fi umplut decât de conștientizarea acestui adevăr: oglinzile sunt niște celule care ne stimulează rănile pentru a le putea identifica și ulterior a le vindeca.
Oglinzile sunt niște factori imparțiali, ele nu ne fură libertatea, nu ne constrâng să reacționăm într-un fel anume sau să luăm niște decizii specifice. Noi suntem responsabili pentru viețile noastre. Pe deplin.

Aș vrea să-ți mulțumesc, oglindă.

Cu tine învăț, uneori usturător, alteori cu blândețe, că buzele muscate de tăcere sunt preferabile cascadei de cuvinte dureroase ce nu se pot șterge nici cu o mie de “iartă-mă”.
Prin tine învăț că libertatea mea se termină când încalc libertatea celuilalt. Aceptarea faptului că nu stăpânim alte suflete ne redă zborul, altfel îngrădit de posesivitate și egoism izvorâte din neîncredere și teama de respingere.
Îmi testezi limitele zilnic și-mi ștergi de pe ochi ceața, mă văd așa cum sunt cu adevărat, un neofit la răscruce de drumuri.Și cât de multe mai am de învățat despre mine, și cât de frumoasă este descoperirea.
Reflexia mea în tine îmi derulează un film în fața ochilor. O luptă acerbă între dorința de a oferi necondiționat și așteptări inutile ce-mi sapă adânc în interior goluri de neîncredere și dezamăgire. Dar le văd, suflete, le văd și le simt.E mai ușor să le acopăr dacă le știu locația
Învăț că timpul cu mine nu înseamnă singurătate și cât de singură mă simt atunci când nu mă am pe mine alături.
Învăț cât de trist se simte când nu am ochii deschiși spre soarele prezentului și când îmi las mintea încețoșată de furtunile trecutului sau echivocul viitorului.
Învăț să respir, să nu mă mai sufoc în confuzia dintre stările tale și stările mele. Învăț unde te termini tu și încep eu. Învăț să am încredere să mă las să cad, vulnerabilă și fără plasă de siguranță, pentru că în final dacă tu nu mă prinzi, cu certitudine, în saltul către pământ voi învăța să zbor din nou.
Învăț să-mi resetez mintea referitor la ceea ce înseamnă a iubi:un apropiat, un străin,un pisoi, un copil sau pur și simplu pe mine însămi. Învăț că normele sociale și tiparele din filme, familie, societate sunt folositoare pentru a ne crea o structură dar nu ne definesc și nici nu ne construiesc palatul interior. Cimentul tău poate fi nisipul meu mișcător.
Învăț că suntem unici însă sentimentele de singurătate și inadaptare ce ne frământă uneori sunt atât de frecvente. E necesar doar să privim atent în jur și să învățăm să ascultăm.Suntem milioane de suflete ce duc aceeași luptă pentru redescoperire, pentru împăcarea cu noi înșine.
O furtună perpetuua ce se disipează cu puterea minții și cu ajutorul oglinzilor.

Ce bine că ești. Ce bine că mă văd.

Totul e matematică.
Tu și eu. Nici tu, nici eu.Tu sau eu.
Suntem doi ochi din pânza rețelei sufletelor rănite.
Ne înarmăm cu curaj și ne destrămăm unul pe altul până când, eu nu mai știu cine sunt și tu afli cine ești.
Mințile noastre construiesc forme geometrice cu “n” laturi. Eu, tu, ea, el..”n” ori “n” suflete. “N” suflete îndrăgostite de iubire, “n” suflete iluzionate, “n” suflete dezamăgite, “n” suflete zdrobite de iubiri neîmpărtășite sau distruse de “n” ego-uri.

Acțiune – reacțiune. Efectul fluturelui.
Știai că, dacă o pasăre colibri dă din aripi mai lent de 8 bătăi pe secundă ea moare? Zbuciumul și rapiditatea mișcărilor o țin în viață.
Și noi rămânem vii prin fugă. Fuga după și fuga de. Constanta din viețile noastre rămâne rătăcirea perpetuă. Și când ne oprim din drum, osteniți și dezbrăcați de măști și armuri, ne privim în oglinda interioară și zărim copilul din noi: naiv și sincer, plin de speranță, cu ochii deschiși către magia prezentului și misterul a ceea ce va urma. Apoi adormim pe paturi de zâmbete inocente, mângâiați pe creștete de îngerii speranței, visând la tărâmul “negrijilor” cu inimile ușoare.

Manifest pentru iubire.

Să iubesc complet.Să trec de coaja tare, să gust miezul cu papilele cât se poate de vii, și să ajung la sâmbure.Și nici acolo să nu mă opresc.Să-i desfac cochilia impenetrabilă și să simt pielița amăruie și dulceața învăluită de ea.

Să iubesc complet? Să-mi dezbrac la ușa interacțiunii dintre noi doi haina așteptărilor.Să ofer tot ceea ce nu mi s-a dat vreodată, să ofer tot ceea ce mi-am dorit, tot ceea ce nu am știut că-mi doresc, tot ceea ce mi-a fost frică să-mi doresc.Să ofer totul dacă mi se cere totul, fără să mă pierd pe mine în El.

Să iubesc complet! Să iubesc liber, necondiționat, înflăcărat fără a sufoca persoană de lângă mine. Să iubesc adevărul dintre noi, să iubesc fără măști și constrângeri și frici coercitive.

Să iubesc incertul relației noastre, să-mi fie aer pentru dorința de libertate și teama de plafonare.
Să iubesc complet: sacru și profan, și tot ceea ce este gri între aceste două concepte. Să iubesc fără rușine, fără vină, fără a judeca și a mă autojudeca.

Să iubesc corp, carne, oase, piele, să-mi clădesc buncăre dar și grădini suspendate între brațele Lui, să-mi recreez camera copilăriei după lobul urechii lui drepte și să-mi respir toate temerile acolo până mi se vindecă aripile. Și după zbor, să-mi odihnesc trupul în aceeași odaie caldă și luminoasă, mirosind a parfum și siguranță.

Să iubesc complet. Să iubesc omul din El, esența pură a ființei lui cu emoții și gânduri și stări și reacții și vise și dileme și temeri și adevăruri și certitudini și răzgândiri și fugă și liniște și zbucium și calm și toate părțile Lui antagonice.

Să iubesc cu răbdare. Să iubesc până și răbdarea necesară pentru a iubi cu răbdare.

Să iubesc complet. Să iubesc.

Gând inocent:

Ți-a trecut vreodată prin minte că alchimia săruturilor noastre ar putea declanșa un nou Big Bang?
Că din apropierea buzelor noastre, din sinergia a două energii atât de puternice s-ar putea compune un nou Univers?
Cred că dacă ne concentrăm destul de tare,simultan, dorințele, cred că putem să dăm viață lumii noastre.
Cred că putem să readucem la viață dinozaurii și să facem să crească copacii defrisati din pădurile tropicale doar din scânteia unui gând.
Un gând la unison a doi oameni care se săruta.
Mi-a încolțit o idee în minte: dacă și noi doi suntem zămisliți din gândul la unison a doi oameni care se săruta?