Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Când ne naștem o facem cu certitudinea că tot ce e în jurul nostru e dragoste. Avem siguranța că nimic nu ne poate face rău și că avem dreptul incontestabil la iubire: a părinților, a altor persoane din jur, a animalelor domestice sau sălbatice. Nu ne este frică de nimic. Suntem pânze albe pe care anticipăm palete de iubire. Asta e ceea ce cunoaștem din pântec.
Apoi intervine corijarea. Invățam condiționarea. Invățam frica, întrezărim pericolul chiar în locurile scăldate de lumină pentru că am învățat de la “cei mari” să fim precauți.
Pe măsură ce înaintăm în ani și în relații, pe drumul când drept când înțesat de obstacole, locul certitudinii faptului că Universul e în esență iubire, este luat de frică.
Frica că nu suntem destul de buni, frica că nu suntem “atât de” speciali încât să merităm să fim iubiți cu adevărat.
Si teama aceasta ascunsă sub haine vechi și pompoase, ca orgoliul sau aroganța, ne face să ne autosabotam dreptul la iubire.
Suntem orbiți de frica de a fi răniți, respinși, minimizați sau dezgoliți până la esență, până la miezul vulnerabilității noastre, acolo unde cea mai mică atingere a unui cuvânt nepotrivit ne poate face să ne contorsionăm de durere.
Si această orbire ne oferă protecție. Ne ducem existența învăluiți în această mantie amăgitoare.
Uneori ea ne apără de răni cauzate de alți orbi ascunși sub mantiile lor de teamă. însă de cele mai multe ori ne lipsește de esența vieții: iubirea.
Oare putem fi atât de derutați de teamă încât să ne proiectăm din start eșecul unei relații?
Putem întâlni persoana perfectă pentru noi însă aflându-ne-n deriva rănilor trecute, cauzate de alte eșecuri proiectate din fașă, să etichetăm din start acea persoană ca pe un potențial agresor al propriului suflet?
Putem chiar îndrăgostiți fiind să vânăm cea mai mică greșeală sau să interpretăm orice gest sau cuvânt ca pe o dovadă incontestabilă că cel apropiat nu merită timpul nostru sau afecțiunea noastră?
Si oare această orbire nu duce la rodajul mecanismelor ce dezvoltă afectivitatea și atașamentul și în final la robotizarea noastră?
Putem să ne inducem singuri succesul sau eșecul unei relații. Realitatea ne-o construim întâi în minte și apoi o proiectăm în ecosistemul în care existăm.Iar realitatea este că viața este fie iubire, fie frică.
Cum spunea o replică dintr-un film frumos și tragic de dragoste: Cap ou pas cap?

http://witchoria.com/

Oare e imposibil pentru oamenii cu sufletele bătrâne, rodate în suferința despărțirilor repetate, să se mai îndrăgostească?
Oare aceia dintre ei care-și conștientizează până la os starea de războinic pașnic, în armură impenetrabilă, se mulțumesc să aibă un alt războinic deghizat alături?
Oare numărul iubirilor de foc este limitat? Oare fluturii din stomac amorțesc și mor odată cu trecerea anotimpurilor iubirii?
Oare suferința și singurătatea te fac mai înțelept și mai dispus să uiți de nebuniile pe care ți-ai fi dorit să le faci din dragoste și, în schimb, să te atașezi așezat și cumpătat și să pufnești în râs ironic când în fața ta se pictează tablouri cu îndrăgostiți pasionali?
Oare poți regresa în cinism și progresa în iubire, odată cu vârsta? Sentimentul de inocență și încredere oarbă în celălalt să se nască odată cu trecerea către vârste mai înaintate, ca un mic Benjamin Button, veștejit de vreme gângurind în fașă..?

Plouă cu picuri mari de melancolie
În deșertul interior, bătut de furtuni.
Pași necunoscuți îmi sună ritmic, în urechi,
Gândurile-mi dansează într-o tornadă nimicitoare.
Și amețesc în zbor.

Îmi simt umerii grei sub grindina trecutului.
Când a devenit “ieri-ul” atât de “azi”?
Pe retină mi se suprapun imagini la indigo,
Cu chipuri diferite dar discursuri similare.
Eu sunt laitmotivul.

Și cer și pământ se amestecă sub picuri,
Ca-ntr-o pictură în acuarelă udată-n prea mult,
Și “prea multul” mă sufocă și tânjesc rapace
După “prea puținul” care să mă echilibreze,
In căutările mele.

Eliberarea Minervei

Deschid fereastra larg și noaptea mă pătrunde,
Respir adânc, privesc spre cer la luna ce se-ascunde,
Și pleoapele mi-s grele de praf de vise dulci,
Iar aripile-mi istovite îmi zboară iluzii printre fulgi.

Și cânt un cântec mut, o rugă către cer,
Îmi scot din pieptar cheia armurii de nefer,
Deschid pe dată ușa și inima mi-e carne,
Pășesc orbecăind, arunc și coif, și arme.

Mi-acopăr cu degetele-mpreunate, tremurând,
Bucata de suflet bătut de furtuni, cordul pulsând,
Și pașii mi-i grăbesc, fugind spre nicăieri,
Lăsând în urma-mi dîre de umbre și temeri.

În fața mea văzduhul de-ndată se preschimbă,
În mii de euri dezgolite și-s toată o oglindă,
Mă sparg în cioburi mici, plutesc eliberată,
Și lumea mea de frici se pierde, alchimizată.

Un gând îmi fulgeră obsesiv în mintea-mi dezrobită,
Vreau să-mi zbor timpul vie, să simt, să fiu iubită.
Vreau să-mi dorm somnul pe pat de fluturi colorați,
Și să joc v-ați ascunselea în nori, cu cai-naripati.

Vreau să fiu.Vreau să fiu trează.