Iertarea e o plapumă, ce te-ncalzeste în iarna deziluziilor.
De-ți dai o șansă să dizolvi tot ce-ți rănește interiorul
De alchimist devii-n vâltoarea urii, egoului, confuziilor
Aripi de pace-ți cresc pe trup și-ușor-ți vei lua zborul.

De vei privi ca spectator piesa de teatru ce o joci,
Și-ți vei trăi lucid și asumat oric-emoție, bun-ori rea,
De vei zâmbi când oameni mai răniți în față-ți vor închide porți
Un om complet și liber vei deveni și vei atinge fericirea.

Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Indiferența ta mimata-mi făurește cheia,
Ce-nchide-n veșnicie speranța că-ntr-o zi,
în mine o dragoste profundă va trezi femeia
Alchimizand-mi fuga-n verbu-“a iubi”.

Atât de mult e puținul dintre noi,
și-atâta depărtare ne unește,
Atât de singur e cuvântul “doi”
Atât de cert, incertul care ne privește.

Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.

Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.

https://www.youtube.com/watch?v=FOjdXSrtUxA

Am iubit iubirea, prin toți porii.
Am alergat după suflet, prin nămeți
Copacii înmuguriți mi-au fost adăpost,
Când buzele-mi căutau un rost,
Pe buzele Lui.

Am respirat, cu disperare, din plămânii Lui
Să mă înec cu viață, să simt că trăiesc.
Am ascultat și strigăte și șoapte,
În fuga-mi perpetuua, în căutarea unui
“Te iubesc”.

Mi-am dansat zilele-n cerc,
Amețind printre emoții induse,
Mi-am închis orizontul și ochii,
Plutind cu brațele-arborate
În iluzii apuse.

M-am jucat cu temeri ș-incert,
Stăpân și servitor deopotrivă,
Am plâns și-am râs de prezentul inert,
Plutind pe o mare de ingnorantă,
În derivă.

Și acum ce? Continuua întrebare..
Ai aripi? Încotro te-ndrepti?
C-un zâmbet, îmi răspund în gând:
Iubirea vine-n pas domol,
Când încetezi să o aștepți.

Mă trezesc cu pleoapele lipite,
De liantul viselor “de doi”,
Cu degetele văduvite de tine,
Parcurg harta jumătății goale de așternut,
Încercând să redescopăr în nări,
Mirosul tău, de prunc abia hrănit.

E dimineața cufundată-n gol.
Îmi spăl fața cu zâmbete melacolice,
Și părul mi-l răsfir cu degetele tremurânde,
Așa cum mai ieri mi-l jucai tu,
Preschimbându-mă după poftă, când în copil,
Când în jună neprihănită sau matroană coaptă.

Mă costumez în gânduri de dor,
Pe coapsele orfane, îmi trag ușor, ciorapii,
Mă las îmbrățișată de rochia lila,
Ce mi-ai adus-o-n dar cu secole în urmă,
Nevinovat spectator la scenele de-amor,
Suspină printre falduri, după atingeri ferme.

Pe chip îmi astern metodic masca:
Cu ochi senini ce nu par a fi plâns vreodată,
Cu obraji roșii de-nflăcarare mută,
Cu buze aprinse de sărutări uitate.
O altă eu, ce nu te-a cunoscut,
Ce nu ți s-a jertfit, complet abandonată.

https://www.facebook.com/hugourlacherelescarabajo

Almaterapie

Am ieșit într-o dimineață cu inima mea la cafea.
“Tu n-ai observat cât de rănită sunt și că mi-e frică?”
Mi-a șoptit pe un ton ce trăda o frustrare adâncă.
Recunosc că am privit-o surprinsă, printre gene.
Ne cunoșteam de ceva zeci de ani,și nu văzusem semne
Care s-o dea de gol,poate câte-un suspin domol,
Sau vreo bătaie precipitată,când întâlnea o situație tensionată.
În mod normal,părea același cord cu ritm banal,
Ce nu ieșea din schemă cu vreun joc amoros sau vreo dilemă,
Dar iată că-n dimineața aceea cu nor și îngheț,
Inima mea s-a dezvăluit și un gând răzleț,
Mi-a încolțit în mintea,de-a pururea stăpână
Eu și inima mea conviețuim de mult împreună,
Rana adâncă ce o poartă-i și a mea,
Și frica ce o simte-mi oglindește starea.
Așa că am decis într un acord total,
S-alchimizăm tot ce e negativ într-un concept verbal,
Ea să transforme emoțiile-n versuri,
Eu să le-aștern pe foaie și să le modelez cu sensuri,
Și în final,când ne vom bea cafeaua,
În zorii unei zile cu nor și cu îngheț,
Să ne privim și atât.Tăcerea să picteze,
Pereții dintre noi,prea plini de tot ce-a fost.
Prea goi de frici și răni ș-iluzii fără rost.

Și ce dacă îmi bate vântul peste față,
Sunt meteodependenta, dar sunt în viață.
Și ce dacă sunt buze care-mi șoptesc în spate:
Că sunt “prea” sau nu “destul” de-aparte,
Zâmbesc, țin capul sus, pășesc doar înainte,
Și-mi spun cu hotărâre, mantra mea în minte,
În trei decenii de când sunt analistă,
Am conchis că perfecțiunea nu există.

Și ce dacă mă împiedic din când în când,
Mă-mpleticesc, mai dau cu chipul de pământ,
Mă-nsuflețesc și mă ridic degrabă,
Și am mereu răspunsul când cineva mă-ntreabă:
“Nu-i așa că viața-i grea?
Nu e lumea asta rea?”
Îmi iau mina serioasă și zic cu fermitate:
“Așa învăț să merg. Un pas în față, un pas în spate..”

Iubito,vreau să îți scriu pe trup,
Cu pana înmuiată în visare,
Sclipirea valurilor în răsăritul mut
Și mii de deziluzii, ce îndată s-au pierdut,
Într-o eternă îmbrățișare.

Pe genele încărcate de roua “ieri”-ului,
Ți-aștern povești cu noi, în liber zbor
Și-ți construiesc doar ție-albastrul cerului,
C-un zâmbet dezarmant, îți suflu orice nor,
În tainele eterului.

Și-ți stăvilesc, cu un sărut arhaic
Incertul buzelor pribege,vii,
Cu-atingeri sacre, peste trupul laic
Îți modelez făptura, zeiță tu vei fi
Și-ți înfloresc cu pătimi mii și mii,
Sublimul din prozaic.

Mi-e prea pustiu de tine așternutul,
Cu buzele însetate, ți-aș mistui sărutul
Mi-ai umple-ncet ființa, cu sacru și profan,
Ți-aș fi mamă și tată în sufletu-ți orfan.

Și te-aș hrăni cu viață și dulcele nectar
Ți-aș fi deopotrivă, sclav și proprietar
Tu mi-ai răpi din suflet și eu ți-aș vinde vise,
Ți-aș respira dorința pe pleoapele închise.

Vreau să-ți ofer tribut din trupu-mi arzător,
Să-mi stingi cu dansul limbii focul mistuitor,
Cu palmele aprinse să-mi modelezi făptura,
Privindu-mă cu patimă, să-mi prelungești tortura.