Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.

Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Când ne naștem o facem cu certitudinea că tot ce e în jurul nostru e dragoste. Avem siguranța că nimic nu ne poate face rău și că avem dreptul incontestabil la iubire: a părinților, a altor persoane din jur, a animalelor domestice sau sălbatice. Nu ne este frică de nimic. Suntem pânze albe pe care anticipăm palete de iubire. Asta e ceea ce cunoaștem din pântec.
Apoi intervine corijarea. Invățam condiționarea. Invățam frica, întrezărim pericolul chiar în locurile scăldate de lumină pentru că am învățat de la “cei mari” să fim precauți.
Pe măsură ce înaintăm în ani și în relații, pe drumul când drept când înțesat de obstacole, locul certitudinii faptului că Universul e în esență iubire, este luat de frică.
Frica că nu suntem destul de buni, frica că nu suntem “atât de” speciali încât să merităm să fim iubiți cu adevărat.
Si teama aceasta ascunsă sub haine vechi și pompoase, ca orgoliul sau aroganța, ne face să ne autosabotam dreptul la iubire.
Suntem orbiți de frica de a fi răniți, respinși, minimizați sau dezgoliți până la esență, până la miezul vulnerabilității noastre, acolo unde cea mai mică atingere a unui cuvânt nepotrivit ne poate face să ne contorsionăm de durere.
Si această orbire ne oferă protecție. Ne ducem existența învăluiți în această mantie amăgitoare.
Uneori ea ne apără de răni cauzate de alți orbi ascunși sub mantiile lor de teamă. însă de cele mai multe ori ne lipsește de esența vieții: iubirea.
Oare putem fi atât de derutați de teamă încât să ne proiectăm din start eșecul unei relații?
Putem întâlni persoana perfectă pentru noi însă aflându-ne-n deriva rănilor trecute, cauzate de alte eșecuri proiectate din fașă, să etichetăm din start acea persoană ca pe un potențial agresor al propriului suflet?
Putem chiar îndrăgostiți fiind să vânăm cea mai mică greșeală sau să interpretăm orice gest sau cuvânt ca pe o dovadă incontestabilă că cel apropiat nu merită timpul nostru sau afecțiunea noastră?
Si oare această orbire nu duce la rodajul mecanismelor ce dezvoltă afectivitatea și atașamentul și în final la robotizarea noastră?
Putem să ne inducem singuri succesul sau eșecul unei relații. Realitatea ne-o construim întâi în minte și apoi o proiectăm în ecosistemul în care existăm.Iar realitatea este că viața este fie iubire, fie frică.
Cum spunea o replică dintr-un film frumos și tragic de dragoste: Cap ou pas cap?

Draga mea,

Mi-au trecut prin vene copaci inmuguriti și ierni la rând pletele mi-au nins, am golit sticle sute de vin roșu sec, prin toamne ploioase, ascultând când Edith Piaf, Cat Power sau vreo melodie la modă care-mi făcea sângele să înghețe sau să se reverse în cascade visătoare prin venele mele. Am furat și am împărțit soarele multor veri cu prieteni dragi, respirând vorace mirosul valurilor sparte la răsărituri.
Aș vrea să spun că nu am regrete. Dar asta depinde în totalitate de tine. Aș vrea să respecți întocmai instrucțiunile de mai jos pentru ca eu să îmi trăiesc ultimii ani cu sufletul plin și zâmbetul senin pe buze

1) Joacă-te! Fie că o faci ca un copil sau în flirturi inocente cu iz de maturitate sau în scris, ori când pictezi, ori când e cineva tensionat în preajma ta pentru a-l face să zâmbească. Nu înceta să te joci, dar nu te juca niciodată cu inima cuiva.

2) Fii liberă! Gândește liber, comportă-te fără constrângeri, fii liberă să-ți asumi ceea ce faci și nu atenta niciodată la libertatea altora, oamenii puternici respectă libertatea celor din jur.

3) Zâmbește!Nu înceta niciodatムsムzâmbesti, nici chiar atunci când ești tristă, pentru cムnu se știe cine se poate îndrăƒgosti de zâmbetul tăƒu, Marquez știa el ce știa Dar zâmbește cu inima, zâmbește cu ochii, zâmbește sincer, ca un copil în fața unei vitrine cu dulciuri.

4) Fii cumpătată în extremismul tău! Bea mai puțin, fumează mai deloc, muncește cu măsură, moderează-ți simțul analitic. Simte mai mult și nu-ți mai face atâtea griji și scenarii. Anii curg și ai vrea să-i trăiești real, nu în mintea ta

5) Fii tu însăți! Toți oamenii poartă măști dar e atât de dureros când și le scot noaptea la culcare și nu se recunosc în oglindă. Sinceritatea te poate face vulnerabilă dar cum altfel să afli cine merită să-ți stea în preajmă și cine nu?

6) Găsește-ți timp pentru prietenii tăi si pentru familia ta! Timp real, în care să vă priviți în ochi și să chicotiți la un pahar de vin fără telefoane pe masă și check-în-uri pe Facebook sau cine știe ce altă rețea socială surogat pentru viața reală. O îmbrățișare sinceră îți încălzește inima mai mult decât 100 de like-uri primite de la străini.

7) Petrece timp de calitate cu tine! Singurătatea poate fi minunată atunci când ți-o faci prietenă. Pictează, citește, învață, scrie, meditează, fă sport, ai grijă de corpul și sufletul tău!

8) Călătorește! Nimic în viața asta nu rămâne în posesia noastră în afară de experiențe. Vezi lumea, cunoaște oameni noi, explorează, bucură-te de diversitate!

9) Renunță la orgoliu! Orgoliul și demnitatea se pot confunda ușor, e o linie fină între cele două iar nuanța ține de durere: orgoliul doare la un moment dat, demnitatea te înalță.

10) Iubește! Nu lăsa frica de respingere, frica de dezamăgire, frica de eșec să te îndepărteze de dragoste. Nu renunța niciodată la iubire chiar dacă te împiedici și cazi, chiar dacă doare căzătura, chiar dacă sunt momente în care crezi că nu te mai poți ridica. Atunci când ești jos înveți despre tine mai mult și doar atunci iți dai seama ca a meritat fiecare julitură

Sunt lucruri simple, atat de simple încat este foarte greu să le observi sau să le dai glas, le stie inima ta.“On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”

Totul e matematică.
Tu și eu. Nici tu, nici eu.Tu sau eu.
Suntem doi ochi din pânza rețelei sufletelor rănite.
Ne înarmăm cu curaj și ne destrămăm unul pe altul până când, eu nu mai știu cine sunt și tu afli cine ești.
Mințile noastre construiesc forme geometrice cu “n” laturi. Eu, tu, ea, el..”n” ori “n” suflete. “N” suflete îndrăgostite de iubire, “n” suflete iluzionate, “n” suflete dezamăgite, “n” suflete zdrobite de iubiri neîmpărtășite sau distruse de “n” ego-uri.

Acțiune – reacțiune. Efectul fluturelui.
Știai că, dacă o pasăre colibri dă din aripi mai lent de 8 bătăi pe secundă ea moare? Zbuciumul și rapiditatea mișcărilor o țin în viață.
Și noi rămânem vii prin fugă. Fuga după și fuga de. Constanta din viețile noastre rămâne rătăcirea perpetuă. Și când ne oprim din drum, osteniți și dezbrăcați de măști și armuri, ne privim în oglinda interioară și zărim copilul din noi: naiv și sincer, plin de speranță, cu ochii deschiși către magia prezentului și misterul a ceea ce va urma. Apoi adormim pe paturi de zâmbete inocente, mângâiați pe creștete de îngerii speranței, visând la tărâmul “negrijilor” cu inimile ușoare.

http://witchoria.com/

Oare e imposibil pentru oamenii cu sufletele bătrâne, rodate în suferința despărțirilor repetate, să se mai îndrăgostească?
Oare aceia dintre ei care-și conștientizează până la os starea de războinic pașnic, în armură impenetrabilă, se mulțumesc să aibă un alt războinic deghizat alături?
Oare numărul iubirilor de foc este limitat? Oare fluturii din stomac amorțesc și mor odată cu trecerea anotimpurilor iubirii?
Oare suferința și singurătatea te fac mai înțelept și mai dispus să uiți de nebuniile pe care ți-ai fi dorit să le faci din dragoste și, în schimb, să te atașezi așezat și cumpătat și să pufnești în râs ironic când în fața ta se pictează tablouri cu îndrăgostiți pasionali?
Oare poți regresa în cinism și progresa în iubire, odată cu vârsta? Sentimentul de inocență și încredere oarbă în celălalt să se nască odată cu trecerea către vârste mai înaintate, ca un mic Benjamin Button, veștejit de vreme gângurind în fașă..?

Ochii care nu se văd se uită?

Se uită spre trecut și se hrănesc,
Cu răsărituri aprinse, și-ți respiră
Printre gene chipul, cernând
În sita viselor, apropieri panaceu.

Și de aș vrea să-ți dau uitării ochii
Sau dorul arzător cumva să-mi sting,
De pe retină să-mi smulg dramatic
Cu degetele-mi tremurânde, eterice
Imaginea cu ultimii noi care-am fost:
Obrazul tău stâng, lipit de al meu
Într-o îmbrățișare ce a durat secole,
Sinergia dintre cordul meu pulsând,
În ritmul muzicilor tribale africane,
Și inima ta obosită de emoții repetate,
Aș rămâne așa cum am mai fost
Oarbă și goală de tine, o carapace.

Încerc să-mi șterg cu amintiri,
Praful dens ce s-a depus,
Din deziluzii continue, istovitoare
Pe aripile fluturilor mei,
Odată albe,bătând triumfător,
În zborul către nemărginirea iubirii,
Când diminețile răsăreau din noi,
Și valurile ni se spărgeau în vene,
Iar în urechi, ne sunau la unison,
Promisiuni candide de final utopic,
Din povești proiectate în ani de visare.
Și aș clădi, cu palmele goale de tine,
Un templu de rugi arzătoare,
Sprijinite în ecouri plânse de dor.
O preoteas-a iubirii infinite-aș deveni,
Și ți-aș cânta din inima pulsândă,
Anii de existență larvară,
Când în coconul inocenței mele,
Te-am hrănit cu flori feciorelnice,
Și ți-am potolit setea cu nectarul
Coapselor mele, jăratec aprins,
Până când, din îmbrățișările sufletelor noastre
Ți-au crescut aripi și-ncet, mișelește,
Ți-ai luat zborul, către alte buze arse de dor.

Sunt un copil de suflet înfometat
În fața unei vitrine înțesate de emoții.
Mă uit cu poftă la bucățile apetisante:
De iubire, de pasiune, de tristețe și ochii,
Mi se umplu de vidul lacrimilor plânse.

Buzunarele interiorului mi-s goale.
Am plătit cu monezile de timp,
Ultima firimitură de suflet naiv,
Ce am dăruit-o unui copil mai pustiu.
M-am hrănit cu zâmbetul lui autentic.

M-am hrănit cu zâmbetul autentic.
Ce l-am dăruit unui copil mai pustiu.
Ultima firimitură de suflet naiv,
Am plătit-o cu monezile de timp.
Buzunarele interiorului mi-s goale.

Mi se umplu de vidul lacrimilor plânse:
De iubire, de pasiune, de tristețe, ochii,
Se uită cu poftă la bucățile apetisante
Din fața unei vitrine înțesate de emoții,
Sunt un copil de suflet înfometat.

Îmi simt mușchii inimii atrofiati
De lipsa jocului de-a iubirea,
Îmi pun la zid emoțiile și trag,
Prin luneta murdară de iluzii
Ochesc tot ce e viu în mine.

Pășesc printre bucățile de suflet,
Și voluptatea nimicului mi-e mantie,
În adâncul eu-lui meu pustiit
Se naște un strigăt mut
Ce-mi face întreaga ființă să vibreze:

“Mai e cineva viu aici?”

Și-ncep un monolog hilar,
Al criminalului cuprins de regret,
Îmi mângâi duios victimele pe aripi
De parcă aș vrea să le suflu viață,
Dar ochii-mi se îneacă în marea de inert.

Cuprinsă de frigul deșertului lăuntric,
Rătăcesc după vreascuri de speranță,
Și-n pribegia prin negura incertului,
Simt o prezența caldă,o-mbratisare eterică,
Și-aud în juru-mi șoapte, o mantră repetitivă:

“Esența ta este iubire. Să nu uiți niciodată!”