Când ne naștem o facem cu certitudinea că tot ce e în jurul nostru e dragoste. Avem siguranța că nimic nu ne poate face rău și că avem dreptul incontestabil la iubire: a părinților, a altor persoane din jur, a animalelor domestice sau sălbatice. Nu ne este frică de nimic. Suntem pânze albe pe care anticipăm palete de iubire. Asta e ceea ce cunoaștem din pântec.
Apoi intervine corijarea. Invățam condiționarea. Invățam frica, întrezărim pericolul chiar în locurile scăldate de lumină pentru că am învățat de la “cei mari” să fim precauți.
Pe măsură ce înaintăm în ani și în relații, pe drumul când drept când înțesat de obstacole, locul certitudinii faptului că Universul e în esență iubire, este luat de frică.
Frica că nu suntem destul de buni, frica că nu suntem “atât de” speciali încât să merităm să fim iubiți cu adevărat.
Si teama aceasta ascunsă sub haine vechi și pompoase, ca orgoliul sau aroganța, ne face să ne autosabotam dreptul la iubire.
Suntem orbiți de frica de a fi răniți, respinși, minimizați sau dezgoliți până la esență, până la miezul vulnerabilității noastre, acolo unde cea mai mică atingere a unui cuvânt nepotrivit ne poate face să ne contorsionăm de durere.
Si această orbire ne oferă protecție. Ne ducem existența învăluiți în această mantie amăgitoare.
Uneori ea ne apără de răni cauzate de alți orbi ascunși sub mantiile lor de teamă. însă de cele mai multe ori ne lipsește de esența vieții: iubirea.
Oare putem fi atât de derutați de teamă încât să ne proiectăm din start eșecul unei relații?
Putem întâlni persoana perfectă pentru noi însă aflându-ne-n deriva rănilor trecute, cauzate de alte eșecuri proiectate din fașă, să etichetăm din start acea persoană ca pe un potențial agresor al propriului suflet?
Putem chiar îndrăgostiți fiind să vânăm cea mai mică greșeală sau să interpretăm orice gest sau cuvânt ca pe o dovadă incontestabilă că cel apropiat nu merită timpul nostru sau afecțiunea noastră?
Si oare această orbire nu duce la rodajul mecanismelor ce dezvoltă afectivitatea și atașamentul și în final la robotizarea noastră?
Putem să ne inducem singuri succesul sau eșecul unei relații. Realitatea ne-o construim întâi în minte și apoi o proiectăm în ecosistemul în care existăm.Iar realitatea este că viața este fie iubire, fie frică.
Cum spunea o replică dintr-un film frumos și tragic de dragoste: Cap ou pas cap?