Privesc pe fereastra timpului
Răsăritul spart în zeci de amintiri,
Și alternanța luminii cu întunericul
Îmi umezește ochii. Si pleoapele
Obosite de lupta viselor dintâi,
Caută alinarea degetelor tale.
Însă fantasmele atingerilor pier
Odată cu ridicarea zorilor,
Și inima zgâriat-așteaptă,
Și cheamă ritmic, cu fiecare bătaie
Amurgul eliberator, în care-mi pregătesc metodic
Proiecția aceleiași pelicule,un scurt metraj
Cu două suflete încătușate,căutând cu frenezie
Unul în altul,
Căutându-se.

“Imagineaza-ti ca ai fi trait intr-o lume unde nu exista oglinzi. Ai fi visat despre chipul tau si ti l-ai fi reprezentat ca pe o rasfrangere exterioara a ceea ce se afla in launtrul tau. Pe urma, cand ai fi avut patruzeci de ani, cineva ti-ar fi pus in fata o oglinda. Imagineaza-ti spaima care te-ar fi curpins vazand in fata ta un chip strain, absolut strain! Atunci ai fi inteles, cu claritate, ceea ce nu esti in stare sa intelegi acum: chipul tau nu esti tu.” – Milan Kundera