sursa foto:
http://webcultura.ro/

Da-mi drumul!Un strigăt mut,
Îl țip din adâncul plămânilor,
Din cotlonul cel mai ascuns,
Din toată ființa mea,
Din toate existențele trecute
Din toate experiențele a priori.
Renunță la mine!Nu-s decât o coajă,
O bucată de plumb legată de o funie
Ce-ți ține gleznele-mpreunate
Când zbuciumat încerci să înoți
Prin mlaștina amintirilor vii,
Un pâlc de nori gri, ce-ți plutesc
Prin cerul viselor cu “doi”,
Prin vârfuri utopice de munte
Cucerite cu tălpile goale.
Întinde-ți aripile și zboară!
Nu te uita-napoi cu regret!
Tu nu vezi că stă să răsară?
Nu te orbește roșul?
Fugi de lângă mine!
Nu-s decât o temniță vie,
Mucegaiul și pereții uzi
Mi-s prieteni și dușmani deopotrivă.
Desprinde-te de mine!
Desprinde-te cât mai e zi!
Desprinde-te cât mai ai voce!

Femeia care cerșește emoție.

Are inima frântă.E frântă într-un loc diferit față de ultima dată.Inima ei începe să semene cu o bucată de rocă, o rocă moale, ușor de sfărâmat.

“E doar crăpată pe alocuri”, își spune în gând, zâmbind melancolic în colțul gurii.I se pare atât de familiar acest gând.
A încercat să uite gustul finalului, i-a luat ceva timp să-l ascundă sau să-l amăgească cu noi începuturi fade, cu pasiuni și emoții autosugestionate, cu întâlniri dulci și fructate și puțin înțepătoare..

Degeaba, e doar ea cu ea înăuntrul ei și o simte.
Simte gustul de ars, textura pământoasă de cenușă dulce.De fapt, nici nu-i displace atât de mult.
E nostalgie amestecată cu frică, amestecată cu dorință, amestecată cu nimic.Nimic..asta e de fapt.

Nu știe ce să facă cu fața ei..Dacă ar exista o expresie care să condenseze toate emoțiile care o macină și toate gândurile care îi aleargă prin minte.Dar nu există o față cu o mie de fețe..așa că rămâne împietrită cu privirea pierdută,frică amestecată cu dorință.

Ar vrea să pozeze senzual dar e transparentă.
Ar vrea să schimonosească un zâmbet ademenitor dar ochii o trădează.

Ea știe că ei știu că e un zâmbet fals.Ei știu.O pot vedea așa cum e în realitate:cu mâinile și picioarele frânte, cu aripile sfărâmate, goală..O goliciune care o apasă și o doboară.
Ar vrea să cerșească emoții.Dar nu știe cum.Nu știe sau nu vrea.Atât i-a mai rămas.Demnitatea de a nu cerși.

Ea știe că acesta nu este singurul final.Ea știe că nu este singurul început.
O să-și ridice bucățile sfărâmate.
O să le lipească la loc și o să le șlefuiască iar.

E tânără.E vie.Dar azi e doar o bucată de rocă crăpată.

Zâmbește senzual în colțul gurii.Dar ochii o trădează…