Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Tu rătăcești printre clipite,
Demult trecute,deja secate
De toată șeva fericirii
Și drumul ți-e necunoscut
Îți cauți nordul.

Eu sunt un mușchi bătrân,
Crescut de veacuri pe-un copac
Și-aștept cu fremătare-n verdele
Meului meu,mai adânc decât adâncul
Să-mi ceri ghidare către nord.

Sunt un magnet și-am căutat
De secole o frunză rară
Care să nu se veștejească,
Și-n verde am crescut,
Așteptându-te, să-ți arăt nordul.

Sunt o busolă veche,ruginită
Și-mi spăl rugina-n speranță,
Îmi lustruiesc acul în așteptare,
Îmi plămădesc scenarii victorioase
Cu mine-n mâna ta,indicând nordul.

1) Fericirea este un fruct cu coaja tare. Muncești din greu să ajungi la miez, dar când guști din zemosul conținut aromat știi că a meritat efortul.

2) Fericirea este atunci când te uiți în oglinda ta interioară și-ți vezi atât copilul din tine cât și adultul zâmbind cu gura până la urechi, la unison.

3) Fericirea este îmbrățișarea unui prieten drag. O îmbrățișare care durează secole și te face să zbori peste tristețe și dezamăgire și să le privești de sus cu un aer superior de: “Sâc”.

4) Fericirea este o dimineață însorită de ianuarie în care îți bei cafeaua cocoțată pe pervazul din bucătărie, în ritmuri de Edith Piaf- “Je ne regrette rien” și simți până în călcâie adevărul din aceste versuri.

5)Fericirea este atunci când știi că mai sunt cel puțin 2 luni de iarnă grea însă la tine în suflet simți mirosul mării, răsăritul perfect din față de la Expirat și aproape că atingi cu degetele nisipul ud, ascultând printre valuri “The lost song”.

6)Fericirea este atunci când te regăsești și te reindragostesti de tine, când golul lăsat de cicatricile iubirilor trecute este umplut de acceptarea ta ca ființă perfectă în imperfecțiunea sa.

7)Fericirea este atunci când renunți la a te autojudeca și când îți trăiești fiecare experiență independent de “șoaptele înveninate ale celor din jurul tău”

8)Fericirea este atunci când fiecare zi de luni reprezintă un dar nu încă un pas către ziua de vineri.

9)Fericirea este să dai și să poți primi în mod egal. Este asumarea faptului că meriți tot ceea ce primești bun.

10)Fericirea este azi, în momentul acesta, când scriu aceste rânduri, cu zâmbetul pe buze, pentru că am descoperit că în mine există declanșatorul fericirii.Eu pot să-mi aprind lumina. Și dacă eu strălucesc, atrag oameni la fel de luminoși. Fericirea este în esență iubire și primordial, iubire de sine. Restul este zbor liber.

Va doresc sa va gasiti fericirea in Voi!

Femeia care naște cuvinte.

Stă în camera semi obscură și se uită lung la pagina albă.

Are inima copleșită de atât de multe emoții, însă nu poate scrie un cuvânt.

E ca un vulcan activ care mocnește mult timp înainte să erupă. Ar vrea să spună atât de multe, dar niciun cuvânt nu i se pare că poate conține starea ei.

Încearcă totuși să o definească.

Primul cuvânt care îi vine în minte: fericire. Clișeu. Bine, trece la următorul și o cascadă de cuvinte îi gravitează degringolant prin căpșor: liniște, împăcare, libertate, beatitudine, echilibru, trezire, serenitate, seninătate, multe cuvinte cu “ate”..Dar NU!

Există un cuvânt pe care l-a învățat în liceu, pe care l-a memorat, pe care l-a ținut ascuns de lume și de ea atât de mult timp, un cuvânt al cărui înțeles i s-a revelat de curând, nu înțelesul explicat de un dicționar, nu termenul sec și gol citit pe undeva ci substanța lui, miezul, gustul, mirosul, textura, sunetul pe care îl produce când îl înțelegi cu adevărat.

Îi e teamă să-l scrie pe foaia albă ca nu cumva să-l profaneze.

Nu vrea să-i minimizeze importanta, nu vrea să îl împartă cu ceilalți de frica de a nu-l pierde.Fie..își face curaj și scrie apăsat cu litere elegante: catharsis.

În timp ce scrie pronunță epifania cu voce tare. De mai multe ori. De atâtea ori încât începe să îi sune ciudat. Catharsis. Ce limbă a zeilor o fi inventat cuvântul acesta care să conțină tot Universul ei de ceva ani încoace?

Zâmbește. Câteodată se surprinde cu niște întrebări puerile. Nu contează. Unele răspunsuri nu necesită întrebări. Doar gratitudine
că există.

Pe foaia albă tronează mândru un singur cuvânt. Un singur cuvânt care întruchipează o viață, o lume, o realitate, o neîncetată căutare, un Om, un Univers.

Ia foaia în mână și o săruta. O așează in dreptul inimii. E ca și cum un singur cuvânt i-ar fi redat libertatea și viața. EA a devenit cuvântul și cuvântul s-a născut din ea.

Iartă-mă că nu am înțeles mai devreme. Te iubesc. Îți mulțumesc.