Femeia “larvă” vs. femeia “fluture”

Suntem plămădiți din perfecțiune.
Suntem capabili să ne regenerăm fiecare părticică din corp și din minte. Suntem capabili dar, uneori, nu suntem dispuși.
Ne cramponăm de întrebări și ne frământăm zilele cu analize și disecții ale momentelor cheie din viețile noastre.
Intrăm singuri în colivia incertitudinilor și a fricilor, închidem lacătul cu cheia vinovăției și facem pierdută orice speranță de zbor liber, de a privi cerul cu ochii senini, neprofanati de căutături încărcate de ură, furie sau dezamăgire.

Ne dorim să trecem de primele rânduri de “prefață” fără a o lua la goană către “sfârșit”, fără a sorbi dintr-o privire ideile principale ale scenariului nostru, fără a judeca o poveste de la “A fost odată ca niciodată” doar pentru că am dezvoltat intoleranță la aceste două adverbe.

Ne dorim să trăim fiecare poveste ca fiind cea cu final fericit însă acesta în accepțiunea noastră reprezintă lipsa finalului.
Navigăm pe ape tulburi, conduși de frica de a nu fi răniți. Ne ghidează teama de respingere, de trădare, de emoții neîmpărtășite sau neînțelese și astfel ne îndreptăm către tărâmul filofobiei și ne pierdem principala calitate care ne definește ca oameni: capacitatea de a dărui și de a primi iubire.

Cum ne recăpătăm “perfecțiunea emoțională”?
Acceptând ideea că orice fluture și-a început existența ca larva și că a trăit în siguranța coconului exact atât timp cât să-și poată defini puterea și să își arcuiască aripile pentru a lua viața în piept.

Un fluture nu se gândește că existența lui durează o zi.
Un fluture nu-și neagă zborul doar pentru că văzduhul este înțesat de prădători.
Un fluture nu încetează a fi fluture de frica de a nu fi iubit sau de a nu fi admirat.

Este momentul să ne dăm voie să fim fluturi!