Îmi dansez anii printre stâlpi la indigo
Sunt modelați din ceriu, suflați cu oțel,
Cu miezul moale, crud și sângerând
Îmi ridică pe umerii lor arhitectura
Eului meu.

Se înmoaie ușor când soarele-i puternic,
Ruginesc în timp, bătuți de ploi și ninsori,
Le cresc mușchi și mucegai mărunt se depune
Începând de la bază, ajungând până-n miezul
Subconștientului lor.

Curg zile, luni și ani de simbioză până când
Conviețuirea începe să roadă coaja ființei mele
Rugina îmi săpa în măruntaie, mușchiul mă sufocă,
Mucegaiul îmi învăluie treptat sufletul în toxicitate
Și mă sting.

C-un ultim suflu îmi întind aripile îngreunate și zbor
Privesc către pământ, un Stonehenge mediocru
Cu stâlpi în ruine și zidurile eului meu în degradare
Șoptesc fără vlagă:”doar un cutremur mă poate salva”.
Și zidurile mi se zguduie.