https://www.facebook.com/AtelierCristianScutaru

Îmi simt gândurile pulsând ritmic,
În subconștientul meu înnorat.
Tunete și fulgere se coboară-nspre tâmple,
Și-n ropote allegro îmi plouă picuri de întrebări în minte:
Picuri de lame ascuțite, ce cad în rafale usturătoare.

Și un cuțit ruginit simt că se strecoară,
Cu minuțiozitate microscopică, tot mai adânc,
Chiar în spărtura hainei mele de zale, sub sânul stâng,
Și se răsucește ca-ntr-un dans al dervisilor:
Fără oprire, din ce în ce mai rapid, nebunesc, amețitor.

Și membrele mi-s moi și slabe. Și cad în genunchi.
Îmi târăsc speranța sângerândă în odaia a ceea ce am fi putut fi.
Îi cos rana adâncă,o pansez cu grijă și o așez în mine,
În colțul cel mai ferit de lumină, în vidul vidului, aproape de nimic.
Încă mai suflă, încă există speranță pentru speranță.Încă sunt.

Poem “Mar Adentro” – Ramon Sampedro

Omul care citește norii.

Uneori cerul se acoperă de nori.

Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.

Alergi prin ploaie și frica viscerală de a nu te uda prea tare pune stăpânire pe tine și devii o altă persoană.

Actionezi impulsiv și privești doar înainte.
Pășești cu teamă sau dimpotrivă alergi ca să ajungi mai repede la destinație, fără urme adânci, fără să te uzi leoarcă.

Cauți drumul cel mai sigur și mai ușor.

Identifici căile cele mai “uscate” și îți apeși pașii pe drumurile care ocolesc bălțile, fiind sigur că orice e mai bine și mai puțin dureros decât a călca în apă.

Preferi să mergi în echilibru pe o bordură subțire, ca un acrobat la circ pe o funie șubredă.

E greu să-ți păstrezi echilibrul într-un spațiu mic, însă, te încăpățânezi să eviți cu orice preț semnele ploii.

Gândești impulsiv și acționezi la fel.

Uneori este necesar să renunți la lucruri din drumul tău pentru a-ți recăpăta echilibrul.
Uneori ai regrete gândindu-te că ai fi putut să păstrezi în mână lucrul respectiv și totuși să-ți menții traiectoria dreaptă pe bordura subțire, fără să pășești în apă.

O minte împăcată și o inimă ușoară nu au regrete. Nu se uită înapoi cu furie sau cu frustrare. Se uită cu iubire și cu gratitudine.

Deciziile mari nu sunt niciodată ușoare și necesită o calitate a minții pe care mulți dintre noi se luptă să o dezvolte: pacea.
Pacea cu sine că orice decizie ai lua este cea bună, este cea asumată, este cea care te va duce pe drumul tău, drumul care te va învăța lucruri utile, lucruri irepetabile pe un alt drum ales, lucruri care vor scoate la iveală: Omul din tine.

Faci tot posibilul să alegi drumul uscat și sigur, cel cu consecințele favorabile.

Te gândești rapid la cea mai scurtă rută, la drumul lipsit de implicații pe termen lung.
Asta te impedica să deschizi larg ochii și să încetinești pasul, să simți cum ploaia te curăță, cum fiecare picătură are un efect de panaceu pe rănile tale.

Fiecare ploaie este diferită. Fiecare picătură are încărcătura ei, fiecare nor are învățăturile sale, fiecare tunet are un acord distinct în viețile noastre.

Omul complet este acela care acceptă ploaia și o îmbrățișează, care privește cerul în timp ce picăturile i se preling cu repeziciune pe față și zâmbește.
Omul care deține secretul fericirii este acela care încetinește pasul și citește norii.
Le aude glasul divin și le absoarbe toate învățămintele.

El știe că ploaia aceasta este privilegiul lui. El știe că norii vor trece și cerul va fi din nou senin.

Uneori cerul se acoperă de nori.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.

Ce faci atunci? Te trezești? Alergi ca un smintit prin ploaie sau o integrezi? Devii una cu ea și începi să dansezi?