Matematica interiorului meu îmi șoptește
Că 0 alături de 1 nu-i doar un cod binar.
Poate fi pueril pentr-un pragmatic, chiar hilar
Însă un 0 se simte mereu, cel puțin 1, când iubește.

Cum axioma nu se demonstrează
Ci se admite ca un adevăr universal,
Așa și sufletele ce-n simțiri vibrează
Pictează-n culori vii, eternul gri banal.

Iertarea e o plapumă, ce te-ncalzeste în iarna deziluziilor.
De-ți dai o șansă să dizolvi tot ce-ți rănește interiorul
De alchimist devii-n vâltoarea urii, egoului, confuziilor
Aripi de pace-ți cresc pe trup și-ușor-ți vei lua zborul.

De vei privi ca spectator piesa de teatru ce o joci,
Și-ți vei trăi lucid și asumat oric-emoție, bun-ori rea,
De vei zâmbi când oameni mai răniți în față-ți vor închide porți
Un om complet și liber vei deveni și vei atinge fericirea.

Golul din mine e tot ce a rămas
După ce ușa coliviei am închis.
Mă-ndepărtez de tine pas cu pas.
Și uit că degetele mele, vreodată
Te-au atins.

Mi-era atât de-aproape mângâierea
Ce dup-o rană adâncă mi-o zvârleai
Și mi-e atât de dragă acum tăcerea
Ce-așterne-n straturi, peste “noi”
Flori de mucegai.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

https://www.youtube.com/watch?v=FOjdXSrtUxA

Am iubit iubirea, prin toți porii.
Am alergat după suflet, prin nămeți
Copacii înmuguriți mi-au fost adăpost,
Când buzele-mi căutau un rost,
Pe buzele Lui.

Am respirat, cu disperare, din plămânii Lui
Să mă înec cu viață, să simt că trăiesc.
Am ascultat și strigăte și șoapte,
În fuga-mi perpetuua, în căutarea unui
“Te iubesc”.

Mi-am dansat zilele-n cerc,
Amețind printre emoții induse,
Mi-am închis orizontul și ochii,
Plutind cu brațele-arborate
În iluzii apuse.

M-am jucat cu temeri ș-incert,
Stăpân și servitor deopotrivă,
Am plâns și-am râs de prezentul inert,
Plutind pe o mare de ingnorantă,
În derivă.

Și acum ce? Continuua întrebare..
Ai aripi? Încotro te-ndrepti?
C-un zâmbet, îmi răspund în gând:
Iubirea vine-n pas domol,
Când încetezi să o aștepți.

Mă trezesc cu pleoapele lipite,
De liantul viselor “de doi”,
Cu degetele văduvite de tine,
Parcurg harta jumătății goale de așternut,
Încercând să redescopăr în nări,
Mirosul tău, de prunc abia hrănit.

E dimineața cufundată-n gol.
Îmi spăl fața cu zâmbete melacolice,
Și părul mi-l răsfir cu degetele tremurânde,
Așa cum mai ieri mi-l jucai tu,
Preschimbându-mă după poftă, când în copil,
Când în jună neprihănită sau matroană coaptă.

Mă costumez în gânduri de dor,
Pe coapsele orfane, îmi trag ușor, ciorapii,
Mă las îmbrățișată de rochia lila,
Ce mi-ai adus-o-n dar cu secole în urmă,
Nevinovat spectator la scenele de-amor,
Suspină printre falduri, după atingeri ferme.

Pe chip îmi astern metodic masca:
Cu ochi senini ce nu par a fi plâns vreodată,
Cu obraji roșii de-nflăcarare mută,
Cu buze aprinse de sărutări uitate.
O altă eu, ce nu te-a cunoscut,
Ce nu ți s-a jertfit, complet abandonată.

Și ce dacă îmi bate vântul peste față,
Sunt meteodependenta, dar sunt în viață.
Și ce dacă sunt buze care-mi șoptesc în spate:
Că sunt “prea” sau nu “destul” de-aparte,
Zâmbesc, țin capul sus, pășesc doar înainte,
Și-mi spun cu hotărâre, mantra mea în minte,
În trei decenii de când sunt analistă,
Am conchis că perfecțiunea nu există.

Și ce dacă mă împiedic din când în când,
Mă-mpleticesc, mai dau cu chipul de pământ,
Mă-nsuflețesc și mă ridic degrabă,
Și am mereu răspunsul când cineva mă-ntreabă:
“Nu-i așa că viața-i grea?
Nu e lumea asta rea?”
Îmi iau mina serioasă și zic cu fermitate:
“Așa învăț să merg. Un pas în față, un pas în spate..”

Iubito,vreau să îți scriu pe trup,
Cu pana înmuiată în visare,
Sclipirea valurilor în răsăritul mut
Și mii de deziluzii, ce îndată s-au pierdut,
Într-o eternă îmbrățișare.

Pe genele încărcate de roua “ieri”-ului,
Ți-aștern povești cu noi, în liber zbor
Și-ți construiesc doar ție-albastrul cerului,
C-un zâmbet dezarmant, îți suflu orice nor,
În tainele eterului.

Și-ți stăvilesc, cu un sărut arhaic
Incertul buzelor pribege,vii,
Cu-atingeri sacre, peste trupul laic
Îți modelez făptura, zeiță tu vei fi
Și-ți înfloresc cu pătimi mii și mii,
Sublimul din prozaic.

Mi-e prea pustiu de tine așternutul,
Cu buzele însetate, ți-aș mistui sărutul
Mi-ai umple-ncet ființa, cu sacru și profan,
Ți-aș fi mamă și tată în sufletu-ți orfan.

Și te-aș hrăni cu viață și dulcele nectar
Ți-aș fi deopotrivă, sclav și proprietar
Tu mi-ai răpi din suflet și eu ți-aș vinde vise,
Ți-aș respira dorința pe pleoapele închise.

Vreau să-ți ofer tribut din trupu-mi arzător,
Să-mi stingi cu dansul limbii focul mistuitor,
Cu palmele aprinse să-mi modelezi făptura,
Privindu-mă cu patimă, să-mi prelungești tortura.

Dialog Yin si Yang

Ia-mi pumnii încleștați în lupta
Dintre “albul prea alb” și negrul vid,
Sfărâmă-i în mii de particule:
De “vreau” și “simt” și “vie”,
Toarnă-n amestec coapse goale,
De esența dimineților în doi…

Ți-i returnez, să știi!
Când binele și răul vor dispărea
Iar păru-ți va juca pe sânul plin
De “vrei”, de “simți”, de “vie”,
Îi vei vedea întinși pe alte coapse
Și vei uita c-au fost vreodată pumni.