Ochii care nu se văd se uită?

Se uită spre trecut și se hrănesc,
Cu răsărituri aprinse, și-ți respiră
Printre gene chipul, cernând
În sita viselor, apropieri panaceu.

Și de aș vrea să-ți dau uitării ochii
Sau dorul arzător cumva să-mi sting,
De pe retină să-mi smulg dramatic
Cu degetele-mi tremurânde, eterice
Imaginea cu ultimii noi care-am fost:
Obrazul tău stâng, lipit de al meu
Într-o îmbrățișare ce a durat secole,
Sinergia dintre cordul meu pulsând,
În ritmul muzicilor tribale africane,
Și inima ta obosită de emoții repetate,
Aș rămâne așa cum am mai fost
Oarbă și goală de tine, o carapace.

Îmi simt mușchii inimii atrofiati
De lipsa jocului de-a iubirea,
Îmi pun la zid emoțiile și trag,
Prin luneta murdară de iluzii
Ochesc tot ce e viu în mine.

Pășesc printre bucățile de suflet,
Și voluptatea nimicului mi-e mantie,
În adâncul eu-lui meu pustiit
Se naște un strigăt mut
Ce-mi face întreaga ființă să vibreze:

“Mai e cineva viu aici?”

Și-ncep un monolog hilar,
Al criminalului cuprins de regret,
Îmi mângâi duios victimele pe aripi
De parcă aș vrea să le suflu viață,
Dar ochii-mi se îneacă în marea de inert.

Cuprinsă de frigul deșertului lăuntric,
Rătăcesc după vreascuri de speranță,
Și-n pribegia prin negura incertului,
Simt o prezența caldă,o-mbratisare eterică,
Și-aud în juru-mi șoapte, o mantră repetitivă:

“Esența ta este iubire. Să nu uiți niciodată!”

Mi-am învelit inima-ntr-o pojghiță subțire de teamă,
E absurdul firescului după durere, nu mă lua-n seamă,
Tu sufocă-mă cu sărutări apăsate și vise de doi,
Și ai să vezi cum se topește de-ndată pojghița dintre noi.

Acoperă-mi gândurile de-ndoială cu mângâieri nocturne,
Redesenează-mi ferm linia vieții pe vechile urme,
Șoptește-mi în somn acorduri de drag și de dor,
Hrănește-mi foamea.Prin tine, vreau să renasc și să mor.

Cioplește-mi cu pofta din ochii tăi verzi o oglindă,
Vreau să-mi reflect în ea feminitatea arzândă,
Cu buzele tale calde vindecă gura mea oarbă
Și palmele-ți ude de patimă făptura mea s-o soarbă.