Și ce dacă îmi bate vântul peste față,
Sunt meteodependenta, dar sunt în viață.
Și ce dacă sunt buze care-mi șoptesc în spate:
Că sunt “prea” sau nu “destul” de-aparte,
Zâmbesc, țin capul sus, pășesc doar înainte,
Și-mi spun cu hotărâre, mantra mea în minte,
În trei decenii de când sunt analistă,
Am conchis că perfecțiunea nu există.

Și ce dacă mă împiedic din când în când,
Mă-mpleticesc, mai dau cu chipul de pământ,
Mă-nsuflețesc și mă ridic degrabă,
Și am mereu răspunsul când cineva mă-ntreabă:
“Nu-i așa că viața-i grea?
Nu e lumea asta rea?”
Îmi iau mina serioasă și zic cu fermitate:
“Așa învăț să merg. Un pas în față, un pas în spate..”

Țin Mărul Cunoașterii în palme,
E învelit în țesături de teamă.
În miezul lui se află- ascunsă cheia,
Ce deschide Cutia Pandorei
Din sufletul meu încețoșat,
De relativitatea hotarului
Dintre bine și rău. Icnesc.
Simt gust de libertate pe limbă,
Dulce în doze mici.
Dar eu sunt înfometată.
Iau înghițituri mari și gura
Mi se umple de leșie.
Beau cu nesaț din cupa conștiintei
Să scap de gustul leșios,
Dar în pahar plutesc muștele
Rușinii și vinovăției.
Sunt invincibile.