Sunt un cântec de leagăn, murmurat ușor într-o zi ploioasă de toamnă, la creștetul unui copil bălai, ce pășește ușor în lumea dulce a viselor.Și în timp ce sunt cântat aproape șoptit de maica drăgăstoasă mă întreb: “Oare visele copiilor sunt pictate în culori mai vii? Oare cerul e mai albastru? Soarele mai strălucitor? Câmpiile mai verzi? Zâmbetul mai zâmbet? Jocul mai joc? Fericirea mai fericire?”

Sunt o cetate de scaun, părăsită. În mine au domnit timp de secole visarea și naivitatea până ce furtunile de deziluzii le-au alungat. Îmi aștept, tăcută, stăpânii să mă reconstruiască. Sunt toată un mușchi.

Sunt un copac iremediabil îndrăgostit de soare. Îmi întind crengile într-o îmbrățișare sacră. Ating timid cu mugurii mei razele efemere și, aștept, în fiecare noapte, stăpânit de dor, sărutul candid de dimineață.

Sunt o romanță scrisă de un poet ratat. Absintul ultim băut l-a împiedicat să-mi afle finalul. Îmi respir adânc anii de praf din sertarul ce mi-e “acasă” și visez să mi se dea glas.

Sunt un călător ce-și găsește energia în “azi” și “aici”. Fiecare loc în care pășesc e “acasă”. Fiecare om pe care îl întâlnesc pe drum mi-e mamă și tată. Fiecare părticică de necunoscut este privită cu ochii deschiși și inima trează. Sunt eu, mai “eu” acum decât eu-l de ieri.