https://www.youtube.com/watch?v=FOjdXSrtUxA

Am iubit iubirea, prin toți porii.
Am alergat după suflet, prin nămeți
Copacii înmuguriți mi-au fost adăpost,
Când buzele-mi căutau un rost,
Pe buzele Lui.

Am respirat, cu disperare, din plămânii Lui
Să mă înec cu viață, să simt că trăiesc.
Am ascultat și strigăte și șoapte,
În fuga-mi perpetuua, în căutarea unui
“Te iubesc”.

Mi-am dansat zilele-n cerc,
Amețind printre emoții induse,
Mi-am închis orizontul și ochii,
Plutind cu brațele-arborate
În iluzii apuse.

M-am jucat cu temeri ș-incert,
Stăpân și servitor deopotrivă,
Am plâns și-am râs de prezentul inert,
Plutind pe o mare de ingnorantă,
În derivă.

Și acum ce? Continuua întrebare..
Ai aripi? Încotro te-ndrepti?
C-un zâmbet, îmi răspund în gând:
Iubirea vine-n pas domol,
Când încetezi să o aștepți.

Mă trezesc cu pleoapele lipite,
De liantul viselor “de doi”,
Cu degetele văduvite de tine,
Parcurg harta jumătății goale de așternut,
Încercând să redescopăr în nări,
Mirosul tău, de prunc abia hrănit.

E dimineața cufundată-n gol.
Îmi spăl fața cu zâmbete melacolice,
Și părul mi-l răsfir cu degetele tremurânde,
Așa cum mai ieri mi-l jucai tu,
Preschimbându-mă după poftă, când în copil,
Când în jună neprihănită sau matroană coaptă.

Mă costumez în gânduri de dor,
Pe coapsele orfane, îmi trag ușor, ciorapii,
Mă las îmbrățișată de rochia lila,
Ce mi-ai adus-o-n dar cu secole în urmă,
Nevinovat spectator la scenele de-amor,
Suspină printre falduri, după atingeri ferme.

Pe chip îmi astern metodic masca:
Cu ochi senini ce nu par a fi plâns vreodată,
Cu obraji roșii de-nflăcarare mută,
Cu buze aprinse de sărutări uitate.
O altă eu, ce nu te-a cunoscut,
Ce nu ți s-a jertfit, complet abandonată.

Sunt un cântec de leagăn, murmurat ușor într-o zi ploioasă de toamnă, la creștetul unui copil bălai, ce pășește ușor în lumea dulce a viselor.Și în timp ce sunt cântat aproape șoptit de maica drăgăstoasă mă întreb: “Oare visele copiilor sunt pictate în culori mai vii? Oare cerul e mai albastru? Soarele mai strălucitor? Câmpiile mai verzi? Zâmbetul mai zâmbet? Jocul mai joc? Fericirea mai fericire?”

Sunt o cetate de scaun, părăsită. În mine au domnit timp de secole visarea și naivitatea până ce furtunile de deziluzii le-au alungat. Îmi aștept, tăcută, stăpânii să mă reconstruiască. Sunt toată un mușchi.

Sunt un copac iremediabil îndrăgostit de soare. Îmi întind crengile într-o îmbrățișare sacră. Ating timid cu mugurii mei razele efemere și, aștept, în fiecare noapte, stăpânit de dor, sărutul candid de dimineață.

Sunt o romanță scrisă de un poet ratat. Absintul ultim băut l-a împiedicat să-mi afle finalul. Îmi respir adânc anii de praf din sertarul ce mi-e “acasă” și visez să mi se dea glas.

Sunt un călător ce-și găsește energia în “azi” și “aici”. Fiecare loc în care pășesc e “acasă”. Fiecare om pe care îl întâlnesc pe drum mi-e mamă și tată. Fiecare părticică de necunoscut este privită cu ochii deschiși și inima trează. Sunt eu, mai “eu” acum decât eu-l de ieri.