Matematica interiorului meu îmi șoptește
Că 0 alături de 1 nu-i doar un cod binar.
Poate fi pueril pentr-un pragmatic, chiar hilar
Însă un 0 se simte mereu, cel puțin 1, când iubește.

Cum axioma nu se demonstrează
Ci se admite ca un adevăr universal,
Așa și sufletele ce-n simțiri vibrează
Pictează-n culori vii, eternul gri banal.

Te-am purtat în vene-n diminețile,
Când soarele-mi zâmbea de după nori,
Mi-am gravat pe buze numele-ți,
Te-am strigat, în gând, de mii de ori.

Am legat cu panglica naivității mele
Cordu-mi deschis, plăpând și viu,
Și drept ofrandă ți l-am pus în palme,
Crezând, că pot să umplu pustiul cu pustiu.

Te-am hrănit cu dorința-mi acerbă de-a iubi,
În oceanul preaplinului din mine te-am scăldat,
La picioare, ți-am așezat iluzii mii și mii
Iar Eul meu îndrăgostit, în tine s-a abandonat.

Iar tu, copil de stele, înfometat și gol,
Uitându-te-n vitrina emoțiilor mele,
Ai apucat vorace, bucăți de suflet crud,
Mi-ai aruncat, în șoapte, ce nu voiam s-aud,
Decepțiile grele.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Regina se scaldă-n gânduri confuze:
Să lupte, să fugă, să nu îi mai pese…
Își cântă sfârșitul, în șoapte, pe buze.
Nebunul, în colț, stă pragmatic și rece.
Prevede triumful, cum arde mocnit,
Cu ochii inerți își mângâie prada,
Inspiră adânc din izul,
funestului sfârșit.

Pe tabla de șah mai sunt 2 piese.
Sunt doi pierzători, cu măștile puse,
Își plimbă finalul în straie alese,
Și-și curăță mâzga de iluzii
Din interioarele distruse.
“Si nu ne vom opri din hora odioasă,
Până ce, sfâșiați și sângerânzi și goi,
Ne retrăim geneza din maica belicoasă,
Cuprinși total, de vidul ce-apasă, între noi.

Se ia o bucată potrivită de zâmbet tâmp,
Se cerne cu dor și cu patimă mocnită,
Se adaugă sărutări arse, de femeie iubită,
Se pulverizează poțiunea pe aripi de vânt.

Se dă într-un clocot de valuri cu zbucium,
Se asezonează cu atingeri de coapse și sâni,
Se servește inspirând adânc în plămâni,
Cu un pahar colorat de “aici” și “acum”.

Joc de imaginatie.

Mă gândeam într-o zi în care soarele-mi mângâia pleoapele prea obosite de dor dacă..n-ai vrea să fii hotelul meu?
Întotdeauna mi-am dorit ca viața mea să fie o vacanță perpetuuă și să locuiesc într-un hotel.
Să mă trezesc dimineața și bătăile inimii tale să mă întrebe dacă nu vreau micul dejun la pat.
Buzele tale să-mi așeze pe buze aromă de cafea și croissant cu unt, palmele să-mi servească ferm pe coapse fiorii unui duș scoțian, limba ta să-mi deseneze pe sâni un răvaș de “bună dimineața”..
M-aș trezi cu certitudine înainte de a suna alarma, aș întredeschide ochii în camera dintre clavicula ta și bărbie, ți-aș respira cu nesaț parfumul și te-aș privi fascinată până când soarele ar pătrunde pe jumătate prin fereastra ochilor tăi și i-ai deschide și tu. Atunci speriată că e momentul să fac check-out m-aș cuibări mai abitir în așternuturile brațelor tale și te-aș ruga să mai amâni puțin plecarea, chiar cu riscul de a mai plăti o noapte..

Aș vrea să mă întorc pe dos. Pielea să-mi fie carne și oasele să-mi fie protejate de epidermă.
Când zâmbesc, să mi se zărească toți mușchii maxilarului: carne roșie contractată într-un gest delicat și grotesc în același timp.
Și plânsul-mi să devină un fenomen tehnic: lichid conductor de emoții care cascadează reactiv din canalul lacrimar.
Să fiu transparentă.
Criteriile de eligibilitate și atracție ale celorlalți pentru mine să graviteze în jurul a:” mmm,ia uite ce sistem nervos periferic sexy are tipa asta” sau “ce frumos și uniform îi bate inima și cât de armonios îi circulă sângele prin vene”.
Oare dacă mi-aș vedea interiorul aș deveni mai responsabilă cu el? Aș avea mai multă grijă?
Dacă mi-aș putea privi ore în șir, zile de-a rândul, inima, după o despărțire, bătând în ritmuri de tobe africane sau în ritm de ceasornic bătrân, neregulat, fără poftă..oare aș îmbrățișa-o mai strâns în haine de nepăsare și aș proteja-o mai abitir de suferință?
Sau, văzându-i frumusețea organului viu, care pulsează de emoție, care respiră intensitate și circulă învolburatul sânge al îndrăgostitului rănit, aș trimite-o mai des la locul de joacă? Chiar cu riscul de a ajunge pe câmpul de luptă, și de a muri la datorie, ca un soldat loial cauzei sale?

Te-am visat aseară, suflete!Erai divizat în două ființe, doi copii neajutorați, un băiat și o fetiță, Animus și Anima. Eram goală pe dinăuntru pentru că nu te conștientizam.Eram un mort viu ce-și purta zilele în vâltoarea rutinei, într-o superficialitate și ignoranță perpetuă.Mi-am trezit conștiința când în vis a apărut un pericol ce amenința să-ți facă rău: un bătrân misterios cu părul și barba albe și mantie neagră.O figură mai degrabă ascunsă, simbolul necunoscutului și nu al maleficului. Dar cui nu îi este frică de necunoscut? Frica a fost stimulul meu pentru a deschide ochii.Te-am luat la pieptul meu, te-am strâns de mână și am fugit de necunoscut, în necunoscut.Am navigat împreună pe ape tulburi, când tu plângeai eu te strângeam mai tare la pieptul meu, când oboseala te descuraja eu te motivam să pășești înainte.Îmi simțeam fiecare mișcare urmărită din umbră de bătrânul cu mantia neagră. Silueta lui era imaginea constantă ce mi se imprimase pe retină.Și deși frica mi-era străjer, cumva, îmi devenise dragă acea autoritate care mă urmărea din necunoscut, care mă ghida să am grijă de tine, suflete.

În fiecare dintre noi există două părți care ne formează întregul, Animus și Anima.Dacă nu le conștientizăm și nu le îngrijim, nu le creștem și nu le apărăm ele ne pot genera reacții care ne pot provoca suferința, precum copiii care resimt lipsa afecțiunii părinților și plâng până la epuizare, a lor și a părinților. Subconștientul ne oferă indicii pentru a aduce în sfera conștiintei clare aceste părți dihotomizate, pentru a le integra și a împiedica proiecția lor asupra altor persoane. Neconștientizate, Animus și Anima, proiecteza pe ecranele ce ne apar în viață, fie că este vorba de persoane de care ne îndrăgostim sau oameni cu care relaționăm într-un mod platonic, un conglomerat de trăsături dominante ale acestor componente ale Sinelui nostru.Proiecția ne poate produce confuzie și pictarea unor imaginii distorsionate a persoanelor asupra cărora proiectăm acea parte din noi.În final, ne îndrăgostim noi de noi fără a putea cunoaște din start omul de care ne îndrăgostim, ci doar reflexia noastră în El.

Te-am visat aseară, suflete!Eram un întreg ce naviga pe ape tulburi, urmărit din umbră de o siluetă cu mantie neagră.Nu-mi mai era frică..

Părinților mei.

M-am născut sub un copac tomnatic,
I-am îmbrățișat trunchiul cu palmele vii,
Mi-am hrănit spiritul, în paradisul cromatic,
Și-am căutat sensul iubirii în frunzele mii.

Pe crengile-nghețate mi-am plâns pustiul,
Și m-am legat de trunchiul zgrunțuros,
Când în derivă îmi simțeam eul,
Sau gândurile-mi dansau tumultuos.

Mi-am legănat visele de copil bălai,
Pe mușchii ce-i creșteau la bază,
Și-am ascultat vrăjită istorii din Serai,
Șoptite printre crengi, până la prima rază.

I-am inspirat mireasma dulce-a florilor,
Când inima-mi era o primăvară,
Și-n templul verde-am dat glas rugilor,
Când echivocul îmi era povară.

Am respirat în sinergie ani în șir,
Până ce aripile mi-au crescut,
Și am zburat, lăsând în urmă bir
Întreaga-mi frică de necunoscut.

https://www.youtube.com/watch?v=FOjdXSrtUxA

Am iubit iubirea, prin toți porii.
Am alergat după suflet, prin nămeți
Copacii înmuguriți mi-au fost adăpost,
Când buzele-mi căutau un rost,
Pe buzele Lui.

Am respirat, cu disperare, din plămânii Lui
Să mă înec cu viață, să simt că trăiesc.
Am ascultat și strigăte și șoapte,
În fuga-mi perpetuua, în căutarea unui
“Te iubesc”.

Mi-am dansat zilele-n cerc,
Amețind printre emoții induse,
Mi-am închis orizontul și ochii,
Plutind cu brațele-arborate
În iluzii apuse.

M-am jucat cu temeri ș-incert,
Stăpân și servitor deopotrivă,
Am plâns și-am râs de prezentul inert,
Plutind pe o mare de ingnorantă,
În derivă.

Și acum ce? Continuua întrebare..
Ai aripi? Încotro te-ndrepti?
C-un zâmbet, îmi răspund în gând:
Iubirea vine-n pas domol,
Când încetezi să o aștepți.

“A fost odată ca niciodată..Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Două sintagme care ne marchează din copilărie și ne construiesc o percepție utopică și eronată despre dragoste și relațiile de cuplu. Niciun autor de basme sau povestitor nu s-a gândit să-și înceapă istorisirea așa: “Și prințul și-a sărutat prințesa și au făcut nuntă mare. A doua zi au început “munca” pentru construcția și dezvoltarea relației de cuplu”.
De ce nu? De ce ni se varsă în minte de mici copii, de către părinți, media, societate, cinematografie, etc faptul că iubirea în normalul ei înseamnă perfecțiune fără niciun efort și că singurele provocări în viețile a doi protagoniști sunt prezente până la legarea relației? Nu ne-ar fi mult mai simplu să fim pregătiți de mici copii pentru viața reală? Nu ar fi fairplay să ni se ofere imagini conforme cu realitatea: un el și o ea care se confruntă cu tatonări, incertitudini, așteptări îndeplinite, așteptări ratate, îndrăgostire, pasiune, finalul îndrăgostirii, eforturi și compromisuri pentru bunul mers al relației, comunicare, certuri, fapte iraționale, împăcări, perioade de calm, perioade de rutină, conștientizarea acestora și munca în echipă pentru revigorarea relației?
Viața bate filmul. Este păcat că învățăm acest lucru într-un mod dureros doar pentru că nu suntem antrenați pentru realitate.
Percepția eronată despre iubire ne aduce în stadiul în care nu putem recunoaște și valora cu adevărat iubirea. Ne hrănim orgoliile cu imaginile hiperbolizate despre noi: suntem grozavi, suntem cei mai cei și merităm perfecțiune. Această perfecțiune ar trebui să se materializeze într-un bărbat sau o femeie, după caz, care să îndeplinească toate cerințele dictate în ani de “învățat” despre prinți și prințese. Alții, în contrapondere, se consideră banali și lipsiți de lucruri valoroase de oferit și se mulțumesc cu “subsolul” iubirii când ar putea urca în vârful zgârie-norilor.
În final, totul se reduce la iubirea de sine și la imaginea clară a celui/ celei care ești. Observând obiectiv atât plusurile cât și minusurile care ne clădesc putem realiza cât este de ridicol să pretindem perfecțiune de la ceilalți sau de la o relație.
Deși nu este o revelație, consider că pentru a fi fericiți în relație cu ceilalți, în primul rând, este necesar să fim fericiți în relația cu noi. În final, nu suntem singuri, suntem și vom fi întotdeauna noi cu noi.
Eu cu mine: prietenă, confidentă, coach, observator obiectiv, mamă, copil, doctor, critic sau fan înrăit. Când îndeplinești toate aceste roluri și multe altele, nu ai nevoie de altcineva care să te completeze, să umple golul ci îți dorești aproape pe cineva care să te țină de mână și să pășească împreună cu tine înainte, cu iubire și înțelegere pentru perfecțiunea imperfecțiunii tale.