De-aș putea să-ți îndepărtez coaja,
Să ajung la miezul eului tău luminos,
Fără să rup din tine carne și piele,
Fără să mă doară că sângerezi,
Fără să mă orbească viscolul din tine.
De m-ai lăsa să intru..
De-aș putea să-ți curăț inima de deziluzii,
Să șterg praful de pe rafturile cu iubire,
Să spăl pereții mânjiți de respingere și ego,
Să rup pânzele de “ce-ar fi fost”
Care-ți sufocă respirația noaptea,
Să-ți mătur din minte negura disperării,
Să-ți deschid larg fereastra către primăvara din tine,
M-aș trezi când crapă de ziuă să te ajut
Să găsești cheia, să-ți descatusezi razele.

http://mihaicriste.blogspot.ro/

Îți porți pașii repezi, tălpile goale
Obosite de rătăcirile asidue,
Prin gări părăsite și mine dezafectate,
Călcâiele rănite în cioburile de “ieri”
Îți țipă sub fierbințeala nisipului
Ars de atâtea răsărituri, sparte
În mii de imagini ce se derulează
Monocromatic,simultan și mut,
Pe pereții ventricolului drept:
Scenarii edenice de tango pasional,
În stânga, prin ochii interiori,
Încețoșați de deziluzii, oglindesti
Izgonirea din rai, cădere liberă.

Îți cuprinzi cu palmele eterice,
Cordul pulsând în ritmuri allegro,
Îl cureți de temeri și-l învelești
În zâmbetele și jocul copilăriei
Și-i cosi minuțios, cu fire de speranță,
Aripi de lumină și iubire,
Șoptind cu glas duios:
“O să te-nvat să zbori mai sus.
O să învățam împreună.”

http://www.feliciasimionphotography.com/

Sunt o pădure fără de viață
Sunt o fântână secată din deșert,
Sunt marea Moartă nedescoperită încă.
Am buzele cusute și cordul zgâriat.

Aș vrea să strig, să scot cel mai aprig țipat
Să-ți deschizi gura după aer și să țip în tine.
Să ți întru-n sânge și-n gânduri
Ca un parazit care marchează
Teritoriul gazdei.
Vreau să locuiesc în tine.

Vreau să-ți respir aerul,
Vreau să-ți deschid ochii,
Vreau să-ți ciulesc urechile,
Vreau să-ți tremur de frig,
Vreau să-ți bat tare în piept,
Vreau să-ți pășesc pașii,
Vreau să-ți plâng lacrimile
Și să-ți zâmbesc zâmbetele,
Vreau să-ți gândesc gândurile
Și să-ți dorm somnul de prânz,
Vreau să-ți simt zbuciumul
Și golul din stomac
Când te îndrăgostești.
Vreau să-ți visez visele și
Dorul să ți-l trăiesc cu intensitate.

Vreau să îți întru-n sânge,
Vreau să ne unim carnea și
Oasele să ni se lipească unele de altele
Ca și cum ar fi fost așa, de la geneză.
Vreau să-ți decojesc miezul,
Să-l dezbrac de membrană,
Și să-l alătur fructului meu
Și astfel, să ne altoim existențele efemere
Până când niciunul dintre noi nu va mai rodi.

Mi-ai șoptit printre așternuturi, cu ochii zâmbind:
“Mie-mi place sunetul trompetei, tu pleci șifonată”
Eu grăbită printre veșminte, de gât te cuprind
Și-n tăcere îți sărut chipul, complet abandonată.

Și te macină gânduri, te frământă-ntrebări,
Îți alergi trecut și prezent într-o mare de ceață,
Eu privesc detașată toate-aceste scindări
Și-ți aștept cuminte, cu sufletul plin,
Prima dimineață.

https://www.facebook.com/AtelierCristianScutaru

Îmi simt gândurile pulsând ritmic,
În subconștientul meu înnorat.
Tunete și fulgere se coboară-nspre tâmple,
Și-n ropote allegro îmi plouă picuri de întrebări în minte:
Picuri de lame ascuțite, ce cad în rafale usturătoare.

Și un cuțit ruginit simt că se strecoară,
Cu minuțiozitate microscopică, tot mai adânc,
Chiar în spărtura hainei mele de zale, sub sânul stâng,
Și se răsucește ca-ntr-un dans al dervisilor:
Fără oprire, din ce în ce mai rapid, nebunesc, amețitor.

Și membrele mi-s moi și slabe. Și cad în genunchi.
Îmi târăsc speranța sângerândă în odaia a ceea ce am fi putut fi.
Îi cos rana adâncă,o pansez cu grijă și o așez în mine,
În colțul cel mai ferit de lumină, în vidul vidului, aproape de nimic.
Încă mai suflă, încă există speranță pentru speranță.Încă sunt.

http://www.dominicvirtosu.ro/

https://www.facebook.com/dominicvirtosu

Visul lui Pygmalion

Închid ochii și prin fața-mi se perindă,
Fluturii zilei de ieri ce-mi zboară
Pe aripi de vise, imagini degringolante
Cu unicorni în flăcări și delfini eșuați.

În rame de reverie, alerg printre blocuri
Ce-ncep în nori și se înaltă spre “mâine”,
Și prin ferestrele deschise zăresc, în oglinzi,
Reflexia eului meu rătăcit în Dante’s inferno.

În spatele meu merg străjeri, aliniați,
Cu armurile ruginite de lupte, încă vii,
Îi strig într-un țipat surd, le spun pe nume:
Frică, vinovăție, abandon, rușine.Iar și iar.

Își schimonosesc chipurile într-o grimasă, la unison.
Soarele din ochii mei le topește armurile, za cu za,
Zâmbetul meu le alchimizeaza trupurile descompuse
Într-o pudră de lut din care-mi clădesc, cu rabdare,
O nouă Galateea.

10 EU-ri închise într-un borcan

1) Sunt o lumânare aprinsă închisă într-un borcan cu capac. Capacul este perforat. Atât cât să permită aerului să intre ca flacăra să nu se stingă.

2) Sunt o spumă a unui val, a unei mări, a unei veri, închisă într-un borcan. O mare îndeajuns de zbuciumată încât să creeze o spumă densă, care să trăiască o vară. O spumă care își dorește în secret să aparțină unui ocean.

3) Sunt un zbor de cocori călători într-o toamnă târzie, închis într-un borcan. Obosit, așa de obosit de datul din aripi la unison.

4)Sunt o floare de cactus, adusă din deșert într-o casă de oameni iubitori, închisă într-un borcan. Mă ofilesc pe zi ce trece și-mi este din ce în ce mai dor de țepii din care am crescut.

5)Sunt un râset cristalin și inocent de puști care se joacă de-a v-ați-ascunselea, noaptea în parc, desigur, închis într-un borcan. Real și naiv, umplu cu emoție borcanul și nu-mi mai încap între pereții circulari.

6) Sunt un răvaș de dragoste trecută, închis într-un borcan. Sunt dovada vie că iubirea există, sunt obiectul lacrimilor de melancolie și regret. De multe ori, îmi doresc un chibrit aprins ca tovarăș de celulă.

7) Sunt un cântec de petrecere închis într-un borcan. Cântec născut din vioara scorojită a unui lăutar bătrân și burtos, cu vocea ruginită de zeci de ani, de mii de gânduri melodioase. Aduc zâmbete în sufletele celor care duc borcanul la ureche, cu condiția ca urechile lor să fie destupate.

8) Sunt o noapte de dragoste pătimașă, dintre un muribund și a sa iubită, închisă într-un borcan. Îndelung prețuită, de-a pururea visată și retrăită.

9) Sunt “o mie și una de nopți” închisă într-un borcan.Te fac să simți aroma orientală a poveștilor cu șeici și cadâne, de la depărtare. Cumva, dacă te apropii, îți inspir teama de a fi răpit din Serai.

10) Sunt un copil de zână, închis într-un borcan. Am aripi să zbor și praf de stele să îndepărtez pereții ce mă îngrădesc. Însă mi-e încă teamă să plec dintr-un loc familiar, pe care îl cunosc de secole, către un zbor incert și periculos. Încă aștept furtuna care să răstoarne borcanul, să-l spargă în mii de cioburi și astfel să mă eliberez. Încă aștept cuminte între pereții circulari. E frumos afară însă uneori mă întreb dacă de fapt afară nu e înăuntru..

Poem “Mar Adentro” – Ramon Sampedro

Omul care citește norii.

Uneori cerul se acoperă de nori.

Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.

Alergi prin ploaie și frica viscerală de a nu te uda prea tare pune stăpânire pe tine și devii o altă persoană.

Actionezi impulsiv și privești doar înainte.
Pășești cu teamă sau dimpotrivă alergi ca să ajungi mai repede la destinație, fără urme adânci, fără să te uzi leoarcă.

Cauți drumul cel mai sigur și mai ușor.

Identifici căile cele mai “uscate” și îți apeși pașii pe drumurile care ocolesc bălțile, fiind sigur că orice e mai bine și mai puțin dureros decât a călca în apă.

Preferi să mergi în echilibru pe o bordură subțire, ca un acrobat la circ pe o funie șubredă.

E greu să-ți păstrezi echilibrul într-un spațiu mic, însă, te încăpățânezi să eviți cu orice preț semnele ploii.

Gândești impulsiv și acționezi la fel.

Uneori este necesar să renunți la lucruri din drumul tău pentru a-ți recăpăta echilibrul.
Uneori ai regrete gândindu-te că ai fi putut să păstrezi în mână lucrul respectiv și totuși să-ți menții traiectoria dreaptă pe bordura subțire, fără să pășești în apă.

O minte împăcată și o inimă ușoară nu au regrete. Nu se uită înapoi cu furie sau cu frustrare. Se uită cu iubire și cu gratitudine.

Deciziile mari nu sunt niciodată ușoare și necesită o calitate a minții pe care mulți dintre noi se luptă să o dezvolte: pacea.
Pacea cu sine că orice decizie ai lua este cea bună, este cea asumată, este cea care te va duce pe drumul tău, drumul care te va învăța lucruri utile, lucruri irepetabile pe un alt drum ales, lucruri care vor scoate la iveală: Omul din tine.

Faci tot posibilul să alegi drumul uscat și sigur, cel cu consecințele favorabile.

Te gândești rapid la cea mai scurtă rută, la drumul lipsit de implicații pe termen lung.
Asta te impedica să deschizi larg ochii și să încetinești pasul, să simți cum ploaia te curăță, cum fiecare picătură are un efect de panaceu pe rănile tale.

Fiecare ploaie este diferită. Fiecare picătură are încărcătura ei, fiecare nor are învățăturile sale, fiecare tunet are un acord distinct în viețile noastre.

Omul complet este acela care acceptă ploaia și o îmbrățișează, care privește cerul în timp ce picăturile i se preling cu repeziciune pe față și zâmbește.
Omul care deține secretul fericirii este acela care încetinește pasul și citește norii.
Le aude glasul divin și le absoarbe toate învățămintele.

El știe că ploaia aceasta este privilegiul lui. El știe că norii vor trece și cerul va fi din nou senin.

Uneori cerul se acoperă de nori.
Uneori norii se umplu de energie și te inundă: tunete și fulgere și ploaie torențială.

Ce faci atunci? Te trezești? Alergi ca un smintit prin ploaie sau o integrezi? Devii una cu ea și începi să dansezi?